Se afișează postările cu eticheta review. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta review. Afișați toate postările

duminică, 18 octombrie 2009

Warpath - Damnation


Damnation este al doilea album al tinerilor thrasheri britanici de la Warpath. "Old school" este cuvantul operativ aici: in cele 39 de minute ale albumului avem parte de toate riffurile, liniile de bas, solouri ritmuri de tobe caracteristice genului si avand in vedere faptul ca varsta medie a muzicienilor este doar 23 de ani, nivelul de executie este foarte impresionant. Fiecare membru isi face datoria ca la carte, readucand in primplan soundul binecunoscut al unor trupe precum Slayer sau Testament.

Desi abordarea nu este noua productia insa este excelenta si facuta cu profesionalism in conditiile in care trupa inca nu a semnat cu nici o casa de discuri, albumul putand fi cumparat direct de pe situl lor (oare cesta va fi viitorul industiriei?). Poate ca vocea nu o sa multumeasca pe multa lume, fiind lispita de multe ori de profunzime, insa chiar si asa se potriveste foarte bine cu stilul, si trebuie sa acord puncte bonus pentru temporizarea versurilor cu instrumentalul, care oricum face deliciul albumului.

O trupa care promite multe, si care va trebuie urmarita in continuare.

Track Listing:
1. Damnation
2. Infernal
3. Hostile Takeover
4. Face To Face
5. Spitting Blood
6. Life Unworthy Of Life
7. W.M.D
8. Expendable Forces

Lineup:
Vocals & Guitars: Richard Goss
Lead Guitar: Pete Hawthorne
Bass Guitar: Gareth Allen
Drums: James Davenport

luni, 14 septembrie 2009

Blood: The Last Vampire


Un Film despre vampiri care sug sangele, dar nu al poporului, defapt nici nu se prea suge sange in filmul asta. Ce suge defapt, sa imi scuzati limbajul, este scenariul. Filmul este o ecranizare a seriei anime Blood+, o productie destul de interesanta, serie bazata la randul sau pe un film anime. Totusi inafara de numele personajului principal Saya(un fel de Blade feminin nipon), filmul nu prea are mai nimic in comun cu seria anime, in alte cuvinte este vorba de o incercare nereusita de a atrage comunitatile fani anime intr-o vizionare ce nu are prea multe de oferit nica ca poveste nici ca experienta vizuala.
Povestea filmului sare de la un ala alta, accentul fiind pus pe scenele de lupta, pline de sange digital unde bampirii cad mormane peste mormane sub sabia de samaurai Sayei. De cateva ori cand am pus pe pause, am avut impresia ca am deralat din greseala, atat de segmentat e filmul.
In afara de o scena foarte buna de lupta cu un mos samurai impotriva unei mici armate de ninjas cu palariute la moda in secolul XVI, filmul nu prea mai spune nimic, decat ca ai facut bine ca l-ai luat de pe net ca toti prietenii tai.
Asa ca nu va pierdeti timpul cu el, nici macar fanilor nu il recomand. Mai bine aruncati o privire pe seria anime veti avea parte de o experienta mult mai placuta.

joi, 3 septembrie 2009

1349 - Revelation of the Black Flame


Cand am ascultat precedentul album din 2005 intitulat Hellfire, norvegienii de la 1349 nu prea m-au impresionat, asa ca dincolo de prima auditie a albumului nu m-am mai obosit cu ei. De fapt ceea ce m-a determinat initial sa le caut muzica a fost numele lor, anul 1349 reprezentand data la care Ciuma Neagra s-a hotarat sa plece in vacanta si in Norvegia.

Acum in 2009 s-au intors cu un nou album intitulat Revelations of the Black Flame. Spre deosbire de precedentul album ce se caracteriza prin clasicul torent sonor de black metal traditional fara rezerve sau pauze, prezentul album incearca o abordare mult mai temperata, mai atmosferica si mai cerebrala.

Pentru o trupa ce pana acum si-a creat o reputatie de seriozitate in ceea ce priveste livrarea unei muzici caustice si extrem de rapide, acest ultim produs reprezinta un viraj creativ destul de neasteptat, tempoul fiind incetint metodic dealungul intregului albumul si introducerea unor straturi succesive de zgomote, hai sa le spunem, ambientale si alte sunete neidentificate, pentru fiecare piesa. Mare parte din album s-ar putea gasi foarte bine pe soundtrak-ul unui film horror mai artsy deoarce reuseste sa creeze tot felul de peisaje sonice spectrale, atat de necesare unui astfel de album. Fanii formatiei totusi vor fi dezamagiti de scarcitatea pieselor „traditionale”, 3 din cele 9 piese fiind instrumentale, iar pe majoritatea celorlate piese vocea este data foarte jos, aproape soptita uneori.

Cu exceptia unor piese precum „Serpentine Sibilance” si “Maggot Fetus…Teeth Like Thorns” , 1349 se tine departe de teritoriul black metal. Ar mai fi si coverul pentru „Set the Controls For the Heart of the Sun” de la Pink Floyd, care odata trecut prin tratamentul oferit de norvegieni devine de nerecunoscut, dar se potriveste bine cu restul materialului.

Apreciez schimbarea de directie, dar desi ascultarea albumului este antrenanta si cu sigurnta diferita de ceea ce te-ai astepta in mod obisnuit de la ei, nu pot sa nu raman cu impresia ca este un album caruia inca ii lipseste acel „je ne sais quoi”. Poate ca pe urmatorul album, daca vor continua pe aceiasi directia, va fi unul complet maturizat.


Track Listing:

1. Invocation

2. Serpentine Sibilance

3. Horns

4. Maggot Fetus…Teeth Like Thorns

5. Misanthropy

6. Uncreation

7. Set the Controls For the Heart of the Sun (Pink Floyd cover)

8. Solitude

9. At the Gate


Lineup:

Ravn – Vocals

Archaon – Guitars

Seidemann – Bass

Frost – Drums

sâmbătă, 20 septembrie 2008

Metallica - Death Magnetic

Multa cerneala a curs in ultima spatamana, de la lansarea Death Magnetic, considerat si aplaudat ca un comeback al unei formatii ce a mosit metalul modern. Spre deosebire de entuziasmul actual, anticiparea a fost ceva mai temperata, poate si datorita amintirii dureroase a precedentului album, care ramane cel mai slab album Metallica din intreaga lor discografie, si poate ca a fost mai bine asa, pentru ca asteptarile legate de noul album nu au depasit cotele normale. Dar pana la urma cum se descurca noul album ?

Albumul nu este un nou Kill em’ All, Master of Puppets sau The Black Album, in schimb rezuma foarte bine ceea ce a facut Metallica in ultimii 20 ani de cariera. Piese precum “The Day That Never Comes” si “Cyanide”, foarte catchy cu referenuri ce imediat ti se lipesc de lobul frontal, nu ar fi nelalocul lor pe albume precum Load sau Relod. Parasind acesta falie ce desparte fanii Metallica, “The End of The Line” si “The Judas Kiss”, vin sa multumeasca impatimitii de riffuri cu viteaza unui sprinter de performanta, dar piesa “Suicide & Redemption”, spre deosebire de predecesorii “Orion” si “The Call of Ktulu”, treneaza prea multa tragand in jos ultima treime a albumului. Piesele defapt sunt foarte lungi avand in medie fiecare cam 7 minute. E de inteles, de atata timp de cand nu au mai scos ceva relevant pentru lumea metalului, noua lor eferscenta creativa s-a tradus intr-un exces compozitional, ceea ce face ca piesele sa nu devina memorabile de la prima ascultare, dar ofera surprize la ascultari succesive.

Fanii vor fi bucurosi sa il regasesca pe Kirk Hammet indeletnicindu-se din nou cu solourile de chitara in stilul caracteristic, dupa decizia regretbila de pe St. Anger de a nu opera nici un solo pe albumul respectiv. Vocea lui James a ramas aceiasi, sau ma rog stilul de southern rock pe care l-a abordat de la Load incoace. Daca nu il mai tine vocea il inteleg, daca in schimb dace este o decizie voluntara nu pot decat sa o deplang.

Desi este un album decent din punct de vedere al compozitiei,riffurilor trashy si al variatiei pieselor sunt destul de nemultumit de productia acestui album. Sunetul galagios, abraziv, in your face, ce caracterizeaza un album metal bun Metallica(sau de metal in general) nu se regaseste in incercarea destul de amatoriala de a ne prezenta ideea unui sunet heavy, ce dupa standardele actuale au ramas mult in urma din acest punct de vedere.

Este noul album un comeback ? Este, dar sub forma unei atologii nedeclarate. Un album bun Metallica ce, daca ar fi beneficiat de o productie pe masura, ar fi putut fi un album de exceptie Metallica.

Track Listing:

1. That Was Just Your Life

2. The End Of The Line

3. Broken, Beat & Scarred

4. The Day That Never Comes

5. All Nightmare Long

6. Cyanide

7. The Unforgiven III

8. The Judas Kiss

9. Suicide & Redemption (Instrumental)

10. My Apocalypse

Lineup:

James Hetfield - Vocals, Guitar

Kirk Hammett - Lead Guitar

Lars Ulrich - Drums

Robert Trujillo - Bass


miercuri, 6 august 2008

Iron Maiden 4 august Stadionul Cotroceni

Inchiem seria de trupe legendare ce au pasit vara aceasta pe pamant romanesc cu Iron Maiden. Se pare ca zeii metalelor mi-au zambit in aceasta vara si mi-au adus in tarisoara inca trupa de care sunt legat emotional. Nu sunt cel mai mare fan Iron Maiden, sau mai bine zis nu mai sunt, pentru ca in perioada liceului pentru o vreme in urechile mele au existat doar Metallica si Iron Maiden, astfel incat ii plasez pe britanici in „my top 5 bands that got me trough high school”. Si desi nu mai ascultasem de f mult timp piesele lor la vreun player, mintea mea era intesata de versurile si liniile melodice ale pieselor clasice Iron Maiden. Sarind peste efortul logistic pe care l-am desfasurat inainte si dupa concert cu diferiti oamenii cu care m-am intalnit iar altii pe care nu am reusit sa ii vad la fata, voi trece direct muzica.

Cand am ajuns la fata locului Lauren Harris, fica basistului de la Iron Maiden, canta deja pe scena cu ai ei trupa. Nimic interesant de raportat, other then her tight leather pants.

Apoi au urmat Trooper, trupa potrivita pentru a le deschide concertul celor de la Maiden, fiind bine stiut faptul ca sunt mari fani, hell numele lor este numele unei piese maiden. Au cantat si ei ce au crezut ca au mai bun, Dar pe Un Ultim strigat, pe la jumatatea piesei, ca o ironie a sortii a cedat un generator si au ramas fara sunet. Au revenit si au mai cantat 2 piese, printre care si Tari ca muntii, si am binevoit sa cant versurile alaturi de ei, pt ca surpriza, tot in perioada liceului am auzit pentru prima oara piesa lor.

Si ajungem intr-un final aproape de ora 21 la Maiden. Intro-ul cu Discursul lui Winston Churchill m-am prins la standul de bere asa ca am fugit repede unde imi era locul. Setlistul a fost cel la care ma asteptam Aces High cu Bruce fluturand steagul britanic, Two Minutes to Midnight cu publicul ajungand deja la turatie maxima, Revelations, The Trooper cu Gers si Harris folosindu-si instrumentele pe post de mitraliera, Wasted Years cu optimismul ei debordant in mijlocul unor piese cutremuratoare despre razboi, The Number of the Beast cu primele efecte pirotehnice, Can I Play with Madness cu refrenul sau obsedant, The Rime of the Ancient Mariner cu povestea ei pe scena, cu cel mai frumos decor si cu marea de fum de la final, o superba atmosfera, Powerslave cu masca lui Dickinson, Heaven Can Wait cu urcarea pe scena a staff-ului, Run to the Hills, magia de la Fear of the Dark cu lipsa oricarui fundal unde totstadionul a cantat as putea spune versurile neoficale ale piesei, Iron Maiden cu un Eddie suparat si artificii, Moonchild cu inceput acustic, The Clairvoyant si, finalul, Hallowed Be Thy Name.

Scena superba, cu diferite teme ale albumelor Iron Maiden, efecte pirothenice f bune si nelispitul Eddie, au creat contextul in care Bruce a sarit, a alergat in sus la cei 58 de ani ai sai, si nu in ultimul rand a cantat. Rock theatrics este cuvantul potrivit, si desi am vazut destule spectacole Maiden inregistrate, este o placere sa vezi energia trupei desfasurandu-se pe scena. Pe Bruce inca il duce vocea, si mai are si o placere de a tine minidiscursui, multe dintre ele amuzante. Restul trupei a performat la fel de impecabil. Nu cred ca am fost la vreun concert pana acum unde soluriile sa fie executate atat de bine, si credeti-ma piesele Maiden sunt pline de ele.

Un concert foarte bun, potrivit pentru a incheia pleiada de trupe legendare pt vara asta si in acelsi timp un epitaf fericit pt pustiul de 16 ani din mine.

marți, 29 iulie 2008

Amaseffer - Exodus: Slaves for Life

Amaseffer, este o aparitie cat se poate de originala pe scena metalului international. Trupa originara din Israel, ce combina elemente symphonice cu ritmuri si tonuri caracteristice orientului mijlociu, adaugand si ceva progressiv metal la instrumentatie, reuseste sa produca un vehicul sonic ce transporta ascultatorul intr-un loc si timp vechi de peste 2000 de ani. Exodus : Slaves for life , este prima parte dintr-o trilogie de albume menite sa transpuna povestea biblica a exodului evreiesc pe muzica.

Slaves for life incepe cu perioada de sclavie a israelitilor in Egipt, trecand prin nasterea lui Moise pana la cele 10 molime si consecintele imediate ale episodului. Pe masura ce albumul demareaza, veti putea observa ca nu este unul tipc pentru genul progressiv. Defapt are mai mult o legatura tangentiala cu acest gen, putand avea o atractie la fel de mare pentru iubitorii de world music (printre care ma numar). Piesa ce da titlul albumului iti inspira un sentiment de grandios, dimensiune epica a acestei piese fiind foarte potrivita pentru a ilustra caracterul intregului album. Nu are ritmurile de tobe dominante si directoare, des intalnite in muzica metalica, dar in schimb tonurile grele de chitara sunt utilizate aici ca personaj dramatic. Piesele sunt in general lungi, si asemenea unei carvane de camile, nu se grabesc sa te aduca la destinatie. De exemplu, Birth of Delivernace, incepe cu 3 minute de muzica orchestrala subtila, vocea perfomand maidegraba un dialog dramatic decat ca o piesa muzicala. Dupa acesta totusi lucrurile acelereaza, si piesa devine mai ritmata pentru o vreme, pana cand iarasi iese din ritm si intra intr-un moment ce aduce mai mult cu interpretarea unui text decat cantat.

Nivelul de pregatire al muzicienilor este foarte mare. Memebrii trupei stiu cum sa faca instrumentele sa vorbeasca. Solul de chitara de pe Burning Bush este un exemplu perfect la modului teatral de interpretare muzicala, de durata lunga, concentrat pe alegerea notelor potrivite si lasandu-le sa se transforme intr-un ecou in mintea ascultatatorului. Ten Plagues, spre sfarsitul albumului este poate cel mai intunecat si heavy song de pe album, si poate oferta ceea mai buna pe care o fac genului progressive.

Slaves for Life este mai mult o calatorie epica decat un album de metal. Vocile in limbile orientului(in ebraica in special), arnjamentele symphonice si imprumuturile progressive, faca ca albumul sa nu fie unul ce ce poate fi ascultat ca muzica de fundal. Pentru a-l putea aprecia la valoare lui maxima, necesita toata atentia ascultatorului. Cei care vor avea rabdarea si il vor asculta cu mintea deschisa vor fi recompensati cu cu o experinta complexa si unica.

Track Listing:
01. Sorrow
02. Slaves For Life
03. Birth Of Deliverance
04. Midian
05. Zipporah
06. Burning Bush
07. The Wooden Staff
08. Return To Egypt
09. Ten Plagues
10. Land Of The Dead

Lineup:

Erez Yohanan - Drums & Percussion
Yuval Kramer - Guitars
Hana Avramovich - Guitars
MAts LEvin - Lead Vocals

Hackneyed - Death prevails

Se pare ca m-am precipitat in legatura cu Hackneyed. Recent si-au lansat albumul lor de debut “Death Prevails” prin intermediul Nuclear Blast. Piese nr.2 de pe album Gut candy imi in combinatie cu varsta fragedea a trupetilor (cel mai tanar are 14 ani) mi-au atras antentia si entuziasmul.

Album se prezinta cu un death metal in mid-tempo, dar din pacate se vede lipsa de experienta in ceea ce priveste compozitia pieselor. Prima piesa de album nu imi spune nimic, este un intro care l-a jumatatea drumului se razgandeste si se hotareste sa devina o piesa. Gut Candy ramane ceea mai rasarita piese de pe album. Axe Splater are poate ceea mai mare vairiatie dintre piese, avand si ceva melodic in ea.

Nu ma intelegeti gresit, fiecare piesa are un riff de baza bun, dar nu e suficient. Nu sunt prea multe ruperi de ritm, iar atunci cand piese vireaza intr-o directie sau alta, momentul este previzibil astfel incat repetitivitatea si monotonia se instaleaza foarte repede. Desi productia e buna pe album, in mod deliberat au ales sa ii dea un sound ceva mai fuzzy pt chitari pt a simula un old school felling. Tobele sunt subtirele, greul fiind dus de chitari si de voce, ultimele doua instrumente fiind bine aduse in fata la mixaj

Apreciez vocea ce se potriveste foarte bine la pasul mid-tempo al pieselor, incercand cand un registru mai jos de grunts cand unul mai raspy de growls, este aproape placuta, cu toate ca avand in vedere genul abordat, alaturarea adjectivului ar putea parea ciudata. Subliniez inca odata faptul ca in general piesele au o colona vertebrala buna, sunt ritmate, dar aproape nici una nu este memorabila si sunt total lipsite de variatie.

Nu as spune ca este un efort esuat, ci unul teribil de mediocru in care se vede lipsa de experienta concertistica cat si de studio, dar o formatie care inca cred ca are potential. Sa speream ca experinta primului album si a concertelor viitoare se vor concretiza mai tarziu intr-un album mai bun.

Tracklist :

1. Unseen Enemy

2. Gut Candy

3. Ravenous

4. Axe Splatter

5. Neon Sun

6. Worlds Collide

7. Symphony Of Death

8. Bone Grinder

9. Again

Line up:

Philipp Mazal - vocals

Felix Papp - guitar

Devin Cox - guitar

Alex - Büttner - bass

Tim Cox – drums

Mai jos clipul piesei Gut Candy :


sâmbătă, 26 iulie 2008

Metallica 23 iulie


Nici nu vreau sa pretind ca pot scrie o cronica de concert pentru spectacolul ce a avut loc pe 23 iulie – Stadionul Cotroceni, intr-un stil profesionist, sobru si obiectiv. Nu neaparat ca mi-ar fi reusit acest lucru pana acum, dar acum nici macar sa mimez nu as putea, pentru ca este vorba ( din nou, vezi Kreator) de e experienta profund personala. Metallica este prima formatie pe care am ascultat-o cu adevarat, una dintre formatiile that got me trough high school, primul tricou pe care l-am cumparat vreodata a fost cu Metallica ( care a asteptat cuminte 7 ani sa vada concertul), astfel incat concertul a fost punctul culminant unei asteptari latente, o experienta aproape religioasa.

Cu acest antet in fata, pelerinajul a inceput pe la ora 4.15 cand am ajuns la Stadion in uniforma de concert: blugii negrii de roaker de liceu, rosi in diverese locuri de vreme si concerte , care acum vin pe mine ca niste haine pre-natale si tricoul Metallica din dotare. Deja se ingramdise lumea la cele doua intrari din strada Dr. Lister, dar am avut norocul sa nu stam mai mult de 40 de min ca sa intram si sa ne indreptam spre gazon B, cu dorinta de ne afla cat mai aproape de scena.

Pana sa intre The Sword pe scena la 8.10 am stat intr-o ploaie, mai mult sau mai putin ciobaneasca, ce nu a parasit resedinta stadionului pe toata durata sederii mele in asteptare si la concert. Cert este ca in cateva ore tricoul si corpul meu au absorbit suficienta apa pentru a umple o piscina gonflabila. Revenind la texani cu nume de cuter, acestia au dat drumul la un mic recital nu mai lung de 30 de min, din care la voce nu prea s-a inteles prea multe. Un brand de southern metal unde puteai auzi influnte Black Label Society si Corossion of Conformity, some nice riffs here and there dar mai mult m-am miscat ca sa ma incalzesc if anything else.

Pe la 9 si un pic am auzit intro-ul Ecstasy of Gold si mi-am dat seama ca roolercoasterul avea sa inceapa. Si a inceput exact cu ma asteptam cu Creeping Death, dar in ciudata faptului ca eram pregatit pentru ea,socul sonic a fost sufiecint pentru a-mi declansa delirul. A urmat apoi piesa ce am fredonat-o toata ziua respectiva For Whom the Bell Tolls, si desi mi s-a parut ca nu prea sa auzea chitara lui James, nu m-am deranjat acest lucru. Ride the Lighting si mai ales Harvester of Sorow pe care efectiv l-am zberiat, au fost urmatoarele doua replici la cutremur. Welcome Home (Sanitarium), o piesa emotionala, obsesiva ascultata acum cativa ani , rasuna acum pentru mine din amplificatoare, iar nu nu am avut alta solutie decat sa cant cuvintele alaturi de ei.

Scena desi mult redusa fata de planul intial, a permis miscare. In spate se afla un ecran mare ce transimtea in direct, alaturi de cele doua panouri, din stanga si dreapata scenei, imaginele filmate de cameramani. Un setup foarte interesant, si profesionist facut.

Old stuff up next: The Four Horsemen, ... And Justice for All, No Remorse, apoi Fade to Black. O sa devin redundant daca o sa spun ca iar am cantat versurile pieselor, asa ca de acum incolo sper ca va fi de la sine de inteles ca pentru restul concertului am facut backing vocals. Cu cata pofta au putut sa cante piesele si trecand prin Master of Puppets, Whiplash ajungungem la Nothing else Matters , unde de la prima strofa James a fost practic acoperit de public, lucru ce s-a repatat de la fiecare repatare de “and Nothing Else Maters”. Kirck Hammet a cantat cu patima solul piesei, si nu am de ce sa ii reprosez faptul ca nu a avut un solo proprius zis intre piese pentru, ca setlistul ingrosat de melodii vechi , contineau multe momente de virtuozitate. James si-a pastrat carisma incontestabila de frontman, cumunicand pe cat se poate cu publicul. Lars s-a descurcat bine la tobe, parca totusi ceva mai obosit. Robert, extrem de energic, demonstrandu-si calitatile de tarantula, iar momentul piruetei cu tot cu bas, m-a facut sa cas ochii si gura foarte larg. Nu existat nic un moment de flasitate sau artificial, totul fiind organic. Se vedea faptul ca in ciuda ploii care ii uda si pe ei, se simteau foarte bine, si era din ce in ce mai impresionati de public : « Mam you guys sing really good », « I cant bealive it took us 9 years to come back to this place! »

L-am auzit pe James incepandu-si reverberatia cu “I’m your dream...” si eram deja in metal nirvana. Fara dar si poate piesa mea perferata de pe The Black Album, si –au cantat-o brici. Apoi a urmat showul de pirotehnice pe One si Enter Sandman, alte doua perosnal favorites, ca si a multora dintre cei aflati prezenti.

Bis-ul a constat in Last Caress, un interludiu comic cu James, nu mai doream sa ii lasam sa plece, apoi So What si au incheiat cu piesa de rezistenta, embelematica Seek And Destroy

Sunt multe mici detalli care si-ar pierde din forta printr-o descriere. In orice caz unul dintre cele mai bune showuri ale lor din turneu de pana acum, cu multe piese vechi in special de pe Kill Em’ All, si fara nici una d epe Load, Relod sau St. Anger. Inchiderea unei cerc pentru mine, si un alt highpoint al verii.

„THANK YOU, GOOD NIGHT!”

joi, 24 iulie 2008

Artmania 19 iulie: ziua II


Nu pot sa trec la Metallica fara sa spun cateva cuvinte scurte si schioape despre ceea de-a doua zi din cadrul festivalului Artmania, gazduit din nou de catre primitorul Sibiu.

Sarind peste drumul cu trenul, si terasele pline ochi cu rockeri, gotheri si altii care mai de care ajungem in fata Pavilionului 2007. Pavilionul este o ramasita a capitalei culturale europene, fiind construit pentru diferitele activitati de gazduire ce s-au aflat in desfasuratorul de evenimente al anului clutural. Personal mi se pare o locatie mai propice pentru desfasurarea concertelor decat piata mare a Sibiilui. In primul rand ca este ferit de soare, si daca tin eu bine minte beneficiaza si de ceva aer conditionat. De vreme ce deja m-am bronzat „cu maneci” la festivalul precedent, asa ca am binevenit noul context concertistic. Berea 3 lei ( pe masura remuneratiei personale), indeajuns cat sa ma simnt bine, iar sandwiciurile iarsi faorte bune ca si la precedentul festival. Bude decente, si multe puncte de achizitionat bere: fara cozi. Locatie mai este buna, si pentru acustica ei, sau mai bien zis sunt mai obinuiti sunetistii nostri cu spatii inchise. Cei 70.000 de wati nu s-au pierdut in cort, majoritatea trupelor beneficiind de un sunet foarte bun. Sa trecem la trupe:

Nu ne-am grabit sa ajugem la prima trupa, pe numele ei de familie Nexus, care oricum nu a binevoit sa isi faca aparitia din cate am inteles. In schimb am ajuns putin dupa jumatatea recitalului celor de la Avatar. Nu mai tin minte cand a fost ultima oara cand i-am vazut in orice caz, baietii se indeletnicesc cu un death metal saltaret si suparat. Mai sa nu ii recunosc, nu datorita muzicii ci dataorita faptului ca solistul a renuntat la dreadurile sale (damn my visual memory). Sunet decent, am prins vreo 3 piese, dar nu as putea sa va spun cum se numeau.

Next up, Negura Bunget. Desi nu sunt un fan, de la concert la concert parca muzica lor incepe sa prind din ce in ce mai mult. Isi pastreaz sunetul raw black metal (dar pe care eu nu il gust), ce ii multumeste pe conservatorii genului, dar in acelasi timp adauga si elemente atmospherice cu o culoare locala. Au inceputul cu Hora Soarelui, am dat din cap pe piesa instrumentala Norilor, si au terminat cu Tesarul de lumini. Un setlist mai scurt decat sunt obisnuiti, dar programul trebuia respectat, lucuru pe care il apreciez.

A urmat Leave's Eyes, trupa lui Liv Kristine, pe care poat unii dintre voi o mai tin minte din perioada ei Theatre of Tragedy. Vocea ei nu m-a inpresionat deloc, total lispisita de orce fel de forta. Mi se va spune ca stilul ei nu se preteaza la forta. Bine, bine dar nici sa ma ia somnul. Instrumental un sunet bunicel, dar fara prea multe surprize, majoritatea pieselor fiind destul de predicitibile chiar si pentru cineva care nu este familiarizat cu muzica lor. Dealungul recitalului din cand in cand, a fost acompanaiata de sotul ei, Alex Kurll, fiind surprins sa aflu care este originar din Sibiu. Din setlistul lor parca am restinut un New Found Land,For Emilly(who the fuck is Emilly?) si piesa de inchidere Elegy. Publicul, puternic feminin, a gusutat muzica lor. Nu vreau sa spun ca nu a fost o atmosfera placuta, dar totusi mie mi s-a parut in recital destul de banal.

Dupa ei au urcat pe scena Atrocity. Spre supriza mea, aceiasi formatie, numai ca acum Alex Krull era vocea principala iar Liv Kristine facea din cand in cand backing vocals. Setlistul s-a compus in exclusivitate din coverurile ce alcatuiesc cele doua albume Werk: The Great Commandment, Smalltown Boy , Don’t You Forget about Me, People Are People, Tainted Love (aici alex a incercat sa faca rost de niste danasatoare din public, dar nu prea i-a iesit), Fade to Grey, Relax, Send Me an Angel, Rage Hard, Wild Boys, The Sun Always Shines on TV si Shout. O comunicare buna cu publocul, si sunet bun , dar sunt dezamagit ca nu au cantat nimic din creatiile propiile, mi-ar fi placut sa cant alaturi de ei Calling the rain...

Ehhh, si dupa doua trupe „gotice” au urmat un headliner power metal. Gamma Ray nu au pierdut vremea si au dar drumul la Into the Storm urmate de Heaven Can Wait, I Want Out (coverul Hellowen m-a uns la sulfetel) , New World Order, Fight(aici sitiam si eu versurile), Empress, The Silence. Kai Hansen desi deja battraior, este inca un frontman foarte bun pentry happy power metalul pe care il abordeaza ei. Publicul foarte receptiv, la muzica lor, chiar si grupul meu, care in ciuda faptului ca nu era foarte familiarizat cu muzica lor, aveam in schimb de partea noastra „cateva beri”. La Heavy Metal Universe a venit randul publicului sa-si exerseze corzile vocale, Hansen impartindu-l in trei: dreapta scenei pentru „heavy”, stanga pentru „metal” si centrul pentru „universe”, si chiar a mers. Nu am mai retinut alte piese, dar in orice caz mi-a placut mult showul lor, energic si smpatic.

Overall o zi buna pentru concerte: o ocazie sa „atarn” cu prientenii, sa beau bere si ascult muzica.

Si am incalecat pe un tren, si m-am dus sa vanez un ren...

marți, 15 iulie 2008

Rockin' Transilvania 12-13 iulie 2008



Dupa experienta Aftershock, fara nici macar o ora de somn la bord, ne-am urcat intr-un autocar si pe la ora 6.30 am plecat din Bucuresti cu directia Sibiu, unde ne astepta prima editie dintr-un festival nou nout, Rokin’ Transilvania. Festivalul a fost organizat de Casa de Cultura a municipiului Sibiu cu promisiuna aparitiei trupelor Testament, Kreator, Doro si Hellowen plus asigurarea ca sunetul va fi oferit de o echipa profesionista din Germania.

Ajunsi in Sibiu pe la 11.45 ne-am rezolvat problemele urgente: am luat bilete de intoarcere cu trenul, si am facut rost de o harta a Sibiului dupa care am purces sepre a cauta un loc de cazare, cu avertizarea ca situatia nu era prea roz, majoritatea locurilor fiind ocupate.

Ce ne-a speriat, in sensul bun al cuvantului, a fost curatenia si linistea orasului, termnenul de comparatie fiind Bucurestii. Nu are nimic din tensiuna care te apasa in capitala, nu mai mergi cu capul aplecat, si privind inainte si in jur observi frumusetea orasului. Era atat de liniste ca la inceput eu si cu Robert vorbeam in soapta pe strada! Sau poate ca in lipsa zumzaitului bucurestean aici, defapt vorbeam normal...

Dupa ce am ajuns in piata mare si am intrebat la un hostel si o pesiune de locuri, ne-am convins ca avertismentul era real. Asa ca in urma sftului pe care l-am primit de la o domnisoara de la centrul de informare de la gara, am mers la centrul de informare turistica din Piata Mare. Domnul de acolo foarte amabil, nunumai ca ne-a sugerat un hostel, dar a si sunat sa intrebe daca au 2 locuri. Spre fericirea noastra fix 2 locuri aveau ce le-am ocupat dupa ce am colindat putin orasul. Gazdele foarte primitoare si deschise, ceai si cafea la liber.

Foarte repede am facut cunostinta cu Flaviu si Cristi din Cluj, ce in foarte scurt timp au devenit tovarasii nostrii intrale metalelor la festival.

Ziua 1

Festivalul s-a tinut pe Stadionul municipal din Sibiu, care dupa toate aparentele nu prea mai este folosit pentru cinestie ce activitati posibile. In orice caz, aflat usor spre marginea orasului, este o locatie genereoasa pentru festivaluri de profil. Ajunsi pe la 4.15, nu prea era multa lume, cei putini care ajunsesera stateau in fata scenei la umbra, si dupa ce ne-am aprovizionat cu bere ne-am alaturat lor, iar la scurt timp au aparut prietenii din Cluj. Asa ca ne-am asezat frumos pe iarba, ascultand muzica blues-ul din fundal ce emana din boxe, gandindu-ma cu pohta la o vrajitoare verde.

Pe la 4.45 au urcat pe scena si prima trupa, sibienii de la Betrayer. Au dat drumul la cateva piese ce se apropiau de stilul deathcore, dar fiind cond mai mult death cand mai mult hardcore. In fata unui public firav, au cantat cu suflet si au avut parte de un sunet decent. Ritmuri sanatoase, cu un tobar influentat clar de Igor Cavalera, ultima piesa care defpat a fost un medley din mai multe piese Sepultura, confirmandu-mi suspiciunile. Mult succes in continuare baieti.

Dupa o pauza si un beer refil, au urmat pe scena Benedictum. Trupa originara din San Diego, California, imi era cunoscuta print intermediul ultimului lor album de studio, Seasons of Tragedy si ii asteptam cu interes evolutia lor, mai ales pentru ca stiam ca la voce se afla o solista, lucru destul de rar pe scena homo-erotica a heavy metalului. Si tocmai asta canta ei, fie un hevy metal cu pasaje trashy, fie un trash metal puternic melodicizat. In orice caz sunetul nu prea i-a ajutat, asa ca multi erau nedumeriti si nu stiau ce sa inteleaga din muzica lor, dar in orice caz apreciau prezenta generoasei mulatre pe scena. Dar cum spuneam, probleme de sunet, pe prima piesa chitara fiind muta, probleme totusi rezolvate cu chiu cu vai pe parcurs. Am recunoscut, din ce au cantat, Shell Shock, Bare Bones, Seasons of Tragedy si Legacy. Au incheiat reprezentatia cu un cover Accept, Balls to the Wall. Nu a fost rau dar nu am fost atata de impresionat pe cat ma asteptam sa fiu.

Another few beers later, a urmat deja binecunosuta trupa clujeana Altar. Baietii in frunte cu micutul si energicul Andy Ghost, au facut ce stiu ei mai bine, o muzica hardcore fara prea multa variatie, dar numai buna ca sa ii dezamorteasca pe cei prezenti in fata scenei. Din setlist au facut parte Prison of Death, Stop the Silence, Nascut învingator, Protest, Singur împotriva tuturor, La noi si Atitudine. Au canat bien fara mari problem de sunet, atat de bine ( sau berile deja consumate or fi fost si mai bune) incat m-am incumetat si eu la pogo, lucru pe care cred ca nu l-am mai facut de vreo 6 ani.

Inainte sa trec la principalele atractii muzicale ale serii, cateva cuvinte despre organizare si prezenta. S-a vazut clar ca este prima editie si probabil pentru multi dintre organizatori, prima experienta de acest fel. Doar 3 standuri de bere, si bauturi racoritoare, deja inainte de ultimele 2 formatii stafu-ul fiind depasit de cerere. Dar problema cea mai grava era ca existau doar 4 toalete eco, pentru toti cei 2000 si ceva de persone care au fost in prima zi, astfel incat cozile la bauturi si la buda au debit cele mai puternice locuri de socializare. Ca sa dau masura grabei in care s-a facut organizarea pentru prima zi, din ce am stat de vorba cu niste tineri de la standuri, multi dintr ei aflasera doar cu o zi inainte de festival, si in plus erau voluntari. Sa revenim totusi la muzica.

Testament sunt o trupa legendara a trash metalului american condusi de solistul Cuck Billy. Au inceput in forta cu Over the Wall, Into the Pit si Apocalyptic City publicul intrand in frenezie, subsemnatul de asemenea, lucru ce nu a trecut neobservat de Cuck Billy, vizibil impresionat de cei prezenti, care desi erau poate numai mia mult de 1500, au fost deosebit de energici, si pana la urma Cristi avea dreptate, nu conteaza daca sunt putini ci daca sunt dedicati. Au dat drumul apoi la La Practice What You Preach si New World Order, si de aici au inceput problemele de sunet, cel putin pe partea stnga aproape de scena unde ma aflam, sunetul a fost cu interuperi si de multe ori chitarile au cedat. Ii puteam vedea pe mebrii formatiei facand semne subtile sunetislor,cei stafull lor incercand sa schimbe cu disperare chitarile, in fine pacat de unele piese care meritau un sunet mai bun. A urmat Electric Crown, apoi prima piesa de promovare a recent lansatului album – More than Meets the Eye. Pe piesa Low m-am enervat din cauza siunetului si am fost sa fac rost de alta bere, intorcandu-ma la moment de relaxare cu Trail of tears. Am mai retinut Souls of Black ce a sunat brutal la bass, urmate de The Preacher, D.N.R. (Do Not Resuscitate), piesa pe care am rupt ceafa, Three Days si Alone in the Dark . Sunetul in cele din urma solutionat showul s-a incheiat cu Disciples of the Watch.

A urmat apoi ceea ce asteptasem toata ziua, zeii trash metalului geramn, Kreator. Am avut inspiratia sa propun sa ne mutam in partea drepata a scenei pentru a evita mosh pit-ul, si a fost se pare o decizie inspirata pentru ca undeva in timpul concertului se pare ca boxele din partea stanga au cedat partial. Un stageset interesant, cu tobeele tronand undeva sus, iar in fundal proectii cu imagini din trecutul formatiei s.a.m.d.

Nici nu mi-am dat bine seama ca au inceput cu Violent Revolution, imi venea sa plang de fericire, dar nu ar fi foat prea metal din partea mea, asa cam optat pentru headbaging in schimb. Mille Petroza, este un izvor nesecat de energie, si un manipulator excelent al publicului. „Hello people from ZIBIU”! fiecare pauza avand cate un moment in care comunica cu pblicul. A urmat Enemy of Good, Riot of Viloence. Deja mi s-a rupt filmul pe Phobia , nu mai aveam ce se la cer, asta pana m-au surprins cu People of the lie!!!. Deja mi se amesteca in minte amintirile, nu mai eram treaz, ma imbataseam cu muzica lor(si cetva beri in plus). Imposible Brutalitity, a sunat iarasi foarte bine cat si Tormentor. Cand Mile a intreba : „People of Zibiu are you ready to kill?” , raspunsul a venit asurzitor "Yeahhhhhh!!!!" „ Are you ready to kill eachother?” respuns din nou afirmativ „ Pleasure.. to... Killlll!”, Dementa! Nu mai spun ca se pare ca stilul nostru caractersic, ca sa nu spun total haotic de moshing, l-a impresionant, „I want to see a fuking mosh pit romanian style” si „Destroy this fuking place”. Cei aproape 2000 de metalisti au facut tot posibilul, iar daca ar fi fost stadionul plin, cred ca i s-ar fi indeplinit dorinta. Extreme Agresion a facut parte din playlist, cat si absolut savurosul Betrayer . Supriza a fost Europe after de Rain, am fost total nepregatit pentru ea, dar binevenita in setlist din punctul meu de vedere.

Au avut si bis, unde au cantat Flag of Hate, si nu stiu ce as putea sa adaug, pentru ca orice piesa ar fi cantat din discografia lor, m-ar fi multmit. Nu prea am resursele sa va pot descrie concertul Kreator la adevarata sa, pentru ca toata experienta este una profund personala, ce va ramane cu mine foarte mult timp. In orice caz, un concert impecabil fara probleme(pe partea drepata cel putin), si cu un Kreator in plina forma.

Ziua 2

A doua zi nu ne-am grabit sa fim pioneri si sa ajungem primii la stadion, asa ca prezenta noastra s-a facut simntita undeva pe la 5.15. Recitalul celor de la Eyeseered, trupa din Medias, nu l-am prins, deci nu pot oferi o relatare, momentul sosirii nostre surprinzand evolutia celor de la Abigail. Acestia au cantat maxim 30 de minute, si aproape ca nu i-am recunoscut fara solista lor, sunand mai mult a death cu ceva faze doom decat gothicul pe care l-am auzit la concertul Katatonia.

Am observat cu placere ca numarul budelor eco a crescut de la patru la numarul de 6, dar ma deplans noua situatie pentru participantii noi venitit, care au ratat ocazia de a lega noi prietenii la cozile kilometrice de la cele 4 bude din prima zi. Aduag aici si faptul ca am gustat un hotdog si un sandwich servite la standuri, si nu afost rele, ma ales ca berile se simteau singurele. Oricum oboseala, cel putin in prima parte a zilei s-a simntit pentru mine, astfel in cat nu de putine ori ma-m intins pe iarba si am mai inchis un ochi cand altul.

Au urmat trupa L.O.S.T. cu a lor piesa Becoming a Lie. Rstul pieselor nu le-am retinut numele, dar ce pot sa va spun este ca baietii canta detah melodic romanesc (daca suedezilor il au pe al lor de ce sa nu ul avem si noi pe al nostru). Mici problema tehnica dar bietii au introdus si au comunicat cu publicul plin de umor.

„Baaaaa...noi am ajuns sa vedem Thunderstorm odata la doua zile?”, exclama Robert. Dap, ne-am reintalnit cu bucurestenii si aici, eu cred ca ne urmaresc, stalker style. Au avut un sunet mai bun ca la Aftersock , dar din cauza programului ce a fost respectat cu strictete de organizatori, nu apucat sa cante prea mult, Avertizare, Cer in flacari si Ultimul drum, si pe aici tie drumul.

Apoi ne-am confruntat cu o supriza placuta pentru mine, anume trupa germana Axxis. Nu mai ascultasem decat un album din 98’ care nu prea imi atrasese atentia, dar aici au sunat excelent, heavy metal melodios, cu un solist absolut charismatic si energic. Am retinut un Dawn of Destiny si un Living in a World. Publicul a fost prins foarte repede de riffurile catchy ale germanilor. Highlight-ul a fost, momentul cand Bernie, solistul si sulfletul formatiei, a citit mai multe fraze in roamana, lucru ce ia-a iesit foarte bine as adauga, provacand niste momente absolut comice, la care am ras aproape cu lacrimi. That’s what i call enterteiment. Daca mai vin prin Romania, sunt sigur ca ma voi duce sa ii revad.

Ehhh si am ajuns si la Doro, supranumita regina heavy-metalului. La cei 44 de ani ai sai, blonda are o voce remarcabila, si alaturi de trupa ei, are un sound foarte bun. Intre un dat din „pleata" si o bere am putut asculta Earthshaker Rock, I Rule the Ruins, You’re My Family, True as Steel, Fur Immer. Au cantat si un cover dupa Breaking the Law, amintind-si melancolic de turneul cu Judas Priest din anii 80’. Pe All We Are, publicul a explodat si a cantat refrenul alaturi de ea si fara ea. Din nou, cu toata sinceritatea Doro a fost vizibil impresionata de cei maxim 1000 adunati, care totusi pe referen aproape ca reuseau sa acopere instrumentele. Putini dar buni, confirmand profetia lui Cristi.

Si am ajuns si la headlinerii serii, alti germani, de data asta purtand numele de Hellowen. Uns stage set foarte misto ornamentat, si inca de la inceput am remarcat drumsetul monstruos. Dupa ce publicul a cantat „Happy happy Helloween, Helloween, Helloween, happy happy Helloween” pentru a-i invoca, acestia si-au facut aparitia si-au dat drumul la spectacol cu piesa Halloween. Apoi au urmat piese cunoscute una si una Sole Suvirvor, As Long as I Fall, Eagle Fly Free , A Tale that Wasn’t Right. The Bells of the Seven Hells a fost precedata de un solo de tobe absolute monstrous, pe masura tobosarului si impresionantului drumset. Dr. Stein si Perfect Gentelmen, pe ultima publicul fiind invitat sa cante, alaturi de formatie, schimband chiar refrenul special pentru noi. I Can si mai ales If I could Fly, au sunat absoult demential. Power si Keeper of the Seven Keys au incheiat teporar seara, pana cand au revnit pentru un bis sin e-au terminat cu Future World si I Want Out, cantata alaturi de public.

Si cam asta a fost. O experienta, foarte interesanta, cu un moment absolut emotional pt mine la Kreator, cu cozi la buda, cu sunet ba cand foarte bun, ba foarte prost, un festival pe care poate il mai vizitez si la anul.

B"estfest Aftershock 11 iulie 2008


Pe data de 11 iulie, dupa o pauza de 5 zile, s-a desfasurat ultima zi din B’ESTFEST 2008 sub denumirea de Aftershock. Anul acesta nu am mai repetat experienta voluntariatului, dar i-am privit cu compasiune pe cei care lucrau la Best, faptul ca oferta de anul acesta a cuprins o zi specializata contribuind la fericita decizie de a fi doar un umil platitor de bilet.

Cu toate eforturile depuse, nu am reusit sa prind prima trupa, Wisdom. O trupa din Ungaria, dar despre care nu stiu mai nimic, asa ca nu pot sa compar o parere personala cu relatarile despre prestatia lor slaba pe care le am auzit de la diversi. Ajuns pe la 5 si ceva, cumva in spatele scenei, imediat mi-am dat seama ca pe aceasta evolua Thunderstorm. Banuiam, ca nu o sa se auda bine trupa pentru ca tobele deja imi sunau ca niste galeti si nu altceva, din spate. Am lasat masina pe langa complex si am plecat in cautarea intrarii.

Pana sa ajungem in incinta, ei deja terminasera cu piesa Cerul in flacari. Caldura mare si pozitia lor in program le-a adus bucurestenilor de la Thunderstorm in jur de 300 de oameni, destul de energici avand in vedere conditiile atmosferice. Am mai prins cam doua, trei piese, printre care Un Ultim Drum si un cover AC/DC dupa Highway to hell, pe care l-au masacrat. Nu mi-a parut deloc rau ca nu am prins recitalul cap coada, deoarece nu au avut un sunet tocmai bun, chitarile nu prea s-au auzit, lucru ce i-a dezavantajat, avand in vedere ca multe din pasajele lor imprumta puternic de la Iron Maiden, toata melodicitatea acestei influente, pierdandu-se in bubuitul groslan al „galetilor” in care batea tobosarul si sunetul basistului care de fiecare data are impresia ca el canta defapt in Iron Maiden.

In pauza, am ingrosat randurile celor care se stransera sub cort la umbra pentru mancarica si racoritoare. Am ras si am injurat jetoanele, mi-am amintit de berile la pahar de 0.33, denumite de mine cu afectiune, anul trecut, „the worlds smallest beer”. Am baut cola si ne-am copilarit mancand popcorn.

M-a bucurat faptul ca nu au fost intarzieri cu programul, formatiile intrand pe scena atunci cand trebuia sa intre, asa ca pe la 18.45 Ross de Boss si-am facut aparitia pe scena. Ross este co-fondator si fost chitarist Manowar. Trupa si muzica cu care s-a prezentat la festival nu fiind foarte diferita ca prestatie muzicala de Manowar, pana si basistul semana foarte mult la stilul de cantat cu Joey DeMaio. Solistul, mititel cum era el, avea o voce puternica si numai buna pentru power metal batranesc. Energic, urcandu-se pe monitoare si gesticuland, se putea vedea clar ca s-a scolit la „The Bruce Dikinson School of Rock Theatrics”. Pe langa compozitii proprii au cantat si piese din perioada in care Ross a activat la Manowar, Thor the Powerhead, Gloves of Metal, Hail and Kill si Fighting the World. Un sunet decent, nu iesit din comun, cu o prestatie curata din parte ansambului vocal/instrumental Ross the Boss.

A urmat o formatie care doream sa o vad de foarte mult timp, si aici trebuie sa recunosc cu toata sinceritatea ca sunt un mai mare fan Primal Fear decat Judas Priest, asa ca am patruns si mai puternic printre randuri spre centru dreapta pentru o priveliste cat mai buna. Au inceput asa cum ma asteptam cu piesa de deschidere de pe New Religion, Sing of Fear. Nu am inteles de ce Klaus Sperling nu a cantat pasajul introductiv de tobe si a preferat o inregistrare, pt ca este unul facut special pentru a crea atmosfera, pentru ca apoi sa fi lovit locmativa muzicala Primal Fear. Ralf Scheepers, este personificarea a tot ce inseamna heavy-metal, cu o statura si o constitutie impresionanata, are una dintre cele mai bune voci din gen din punctul meu de vedere. Fara sa foloseasca vreun efect deosebit pe microfon Ralfph ne-a aratat cate note exista pe portativa, pastrand registrul superior, jucandu-se cu octavele printre rifurile generoase ale colegilor de formatie. Pacat ca au fost probleme de sunet la prima piesa, care au tot reaparut dealungul reprezentatiei. Au cantat printre altele Batallions of Hate, Seven Seals, Nuclear Fire, Final Embrace. Pe Fighting the Darkness si pe Face the Emptiness, mi-am testat vocea si am inceput aproape de unul singur un nice sing along cu formatia. M-am amuzat pentru ca intamplarea a facut ca am nimerit probabil langa singura persoana care era mai mare fan decat mine. Stia absolut toate versurile de la Primal Fear, asa ca daca la vreo piesa aveam vreo indoiala nu trebuia decat sa trag cu urechea. Am avut parte si de un duel intre cei doi chitaristi pe care l-am apreciat pret de cateva minute bune, pacat totusi ca sunetul nici de aceasta data nu a tinut cu ei. Ralph a perforat atmosfera cu vocea sa si a comunicat puternic cu publicul, raspunsul din partea celor 7000-8000 de oameni prezenti find pozitiv. Nu a lipsit Metal Lives Forever din setlist, dar in schimb a lipsit bis-ul. Rezumand mica mea adulatie pentru acesta formatie, pot sa trec deja acesta prestatie ca una dintre punctele maxime ale experientei mele concertistice din acest an, but’s that’s he fanboy within me talking.

Am parsit proximitatea scenei pentru a ne racorii. Dupa cateva telefoane si nervi in legatura cu plecarea din dimineata urmatoare spre Sibiu, ne-am indreptat spre scena, dar de data asta nu ne-am mai apropiat asa de mult, pastrand o distanta apreciabila, suficienta pentru mine pentru a vedea ce se intampla pe scena, dar necesitand din cand in cand si ajutorul ecranelor, si bine am facut, o sa va spun si de ce putin mai incolo.

Cum speram ca o sa se intample, Judas Priest a venit cu stagesetul de turneu, reprezentand conceptul ultimului album, Nostradamus, o aranjare generoasa a scenei care permitea o mare libertate de miscare. Dupa un intro-ul Dawn of Creation au dat drumul la prima piesa, The Propechy, ce are un refren absolut contagios, si desi nu suna cine stie ce pe album, live suna excelent. Rob Halford a rasarit undeva in stanga sus, intr-un cloak argintu sprijinindu-se intr-un „toiag”, jucand rolul profetului. Aici vroiam sa ajung, Judas sunt intr-un turneu de promovare al ultimului album, trebuie mentionat, unul conceptul, si eram foarte curios sa vad cum imbina minimul de piese de pe ultiumul album ce se canta in mod normal intr-un turneu de promovare. Rob Halford este cel insarcinat cu transmiterea conceptului ultimului album, jucand rolul unui batran profet, rol pe care il indeplineste foarte bine. Infara de „Prophecy” de pe ultimul album, au mai cantat doar Death din cate tin minte, o piesa care live suna, din nou, bestial. Va puteti imagina Judas Priest cantand doom metal? Tocmai acolo se incadreaza piesa, folosind stage-ul pt a disparea si reaparea de niciunde pe un tron.

De vreme ce au cant doar 2 piese propriuzise de pe ultimul album, nu pot sa spun ca exista un echilibru intre conceptul cu care s-au prezentat la concert si piesele mai vechi, dar totusi acest amestec functioneaza, si chiar foarte bine din punctul meu de vedere oferind mult mai multa variatie in cadrul spectacolului.

Spuneam ca am facut foarte bine ca am ramas mai in spate. Sacrificad o parte din priveliste, am avut parte de un sunet foarte bun aproape impecabil, pe masura celor de la Judas Priest. Desi cu cat te indeparteai de scena publicul era mai pasiv, si mai pestrit, sunetul era si mai bun.

Au cant piese binecunoscute din discografia lor: Breaking the Law, Painkiller, Sinner, Electric Eye, Hammer and Anvil sau Hell Bent for Leather. La acesta din urma Halford a aprut pe scene pe un Harley. Nu stiu daca avea microfon montat pe motor sau doar cel din mana lui Halfrod, dar numai imaginati-va turatia motrului amplificata de boxele de la concert, o adevarta arta poetica a heavy-metalului. Downing si Tipton au fost intr-o forma de zile mari executand solourile impecabil. Rob Halford a fost un dirjor metalic, publicul raspunsand la toate impulsurile date de acestea, si este inaltator sa asculti 10.000 de piepturi cantand la unison.

In concluzie, o zi de festival, desi obositoare in conditiile date, reusita, cu un Primal Fear ce au fericit fanboy-ul din mine, si cu un Judas Priest ce si-au aparat si pastrat titlul de « Metal Gods ».

sâmbătă, 26 aprilie 2008

As I Lay Dying - An Ocean Between Us


Pentru cei care nu stiu, As I lay Dying este una dintre formatiile care prin succesul ei a popularizat metalcore-ul.Dar pe langa acest fapt, de la un album la altul au reusit sa aiba o evolutie constanta

Noul album AN OCEAN BETWEEN US se prezinta ca o combinatie foarte buna intre agresivitate si melodios unde jocul celor doua chitari isi imparte spatiul cu un registru vocal usor accesibil si caracteristic genului.Elemente de trash rasar in fundal dar subt echilibrate cu pasaje de melodic death metal.

Dupa un intro cu un titlu foarte inspirat Separation, suntem catapultati in universul melodic al celor de la As I lay dying cu piesa Nothing Left unde rifful din deschidere impreunat cu doublebase-ul stabilesc tonul pentru intreg albumulanume riffuri ascutite pline de trepidatie ce imprumuta mai mult din stilul trash Bay Area decat din metalul melodic suedez.Chitarile sunt redate destul de tare in mixaj in combinatie cu pedala dubla deja mentionata, dar daca esti atent nu iti pot scapa solurile de pe Comfort Betrays, An Ocean Between Us si apregio-ul de pe Departed.Stilul gutural-tipator al lui Tim Lambesis face loc uneii mai interesante abordari clean ,pastrand astfel dualismul clean/harsh.Ehh si tocami aici avem cheia succesului unui album de acest gen, gasirea unui echilibru intre agresiune si melodie:daca refrenul este mai intotdeuna melodic si catchy restul piesei este preserat cu riffuri indeajuns de consistente asigurate de cuplul Nick Hipa si Phil Sgrosso sustinuti in continuu de pedalele lui Jordan Mancino si viceversa.

Desi nu excesiv de complex diferitele elemente ce alcatuiesc acest puzzele au meritul de a supravietuii integrarii iar diversitatea ce se regaseste intre grove si melody reuseste sa impinga astfel formatia dincolo de limitarile etichetei de metalcore cu care sunte deobicei catalogati

Track Listing

1. Separation (Instrumental)
2. Nothing Left
3. An Ocean Between Us
4. Within Destruction
5. Forsaken
6. Comfort Betrays
7. I Never Wanted
8. Bury Us All
9. The Sound of Truth
10. Departed (Instrumental)
11. Wrath Upon Ourselves
12. This Is Who We Are

Lineup

Tim Lambesis—Vocals
Nick Hipa—Guitar
Phil Sgrosso—Guitar/Piano
Josh Gilbert—Bass/Vocals
Jordan Mancino—Drums


duminică, 20 ianuarie 2008

Paradise Lost 19 ianuarie Bucuresti


Urechile inca imi mai tiuee,ceea ce imi sugereaza ca vremurile in care voi purta aparat auditiv se afla la orizont, dar nu despre dezagregarea senzorilor mei auditivi este vorba in acest post ci despre ultima mea experienta concertistica

Daca pentru unii sezonul de concerte de anul acesta a inceput cu cel de pe 8 ianuarie din Studio Martin unde cap de afis au fost cei de la Marduk, pentru mine mai degraba a inceput cu cel de pe 19 ianuarie(deoarece primul mentionat nu prea m-a impresionat) sustinut la Pavilionul 18 Romexpo de catre Paradise Lost ,in « deschidere » Negura Bunget.

Concertul era programat sa inceapa la 19.00,iar noi fiind niste "elevi" silitori ne-am prezentat prompt la ora convenita de organizatori.Dupa localizarea si mai prompta a facilitatilor sanitare in vederea degajarii unor beri consumate anterior, am purces spre scena pentru a reclama si apara o pozitie cat mai avansata ,dintr-un fel de egoism practicat si cu alte ocazii,adica noi sa fim printre primii ce primesc sunetul.Mission acomplished ! pozitionandu-ne cu precizia unui jucator de sah undeva intr-un imaginar rand al treilea.

Pe la 19.10 a inceput si recitalul Negura Bunget.Poate ca ati observat ghilimelele de la cuvantul deschidere.Ehhh,explicatia este urmatoarea :Negura Bunget nu mai poate fi considerata o « trupa de deschidere » in sensul traditional al cuvantului,fiind fara dar si poate una dintre cele mai de succes trupe de profil de pe teritorilul nostru care a reusit sa se afirme si pe plan international.In al doilea rand trupetii au venit cu intentia de a filma un material ce se va afla pe un viitor Dvd.Sunt convins ca a fost in numar suficient de fani Negura la concert,dar in acelasi timp a fost si un mic truc la mijloc,profitand de numarul ingrosat de participanti veniti special pentru Paradise Lost.

Eu ii mai vazusem o singura data in concert ,si asta a fost prin 2002 sau 2003 la Studiorock open air,dar pe atunci erau abia la inceputul carierei lor.Intre timp dupa cum unii bine stiu au adaugat si elementul « folkloric » in muzica lor,astfel incat la concertul de fata s-au prezentat cu intreaga panoplie de instrumente traditionale bucium, fluier,ciocanele,timbal,tobe etc.Am tot respectul pentru ce au facut si ce fac,dar muzica lor nu prea se lipseste de mine,cu toate ca din punct de vedre liric mi se pare indeajuns e interesanti.Unele mici probeleme de volum,mai ales la vocea a 2-a care demulte ori era acoperita de distors.Dar trecand peste toate acestea cei de la Negura Bunget reusesc sa creeze o atmosfera imbibata de dramatism, lucru esential pentru orice trupa de black metal recitalul lor debutand cu piesa Primul Om .Nu sunt prea familiarizat cu piesele lor,dar am retinut printre altele,Hora Soarelui, Inarborat,Vazduh,Al locului.Inceputul piesei mele preferate Norilor ,a surprins la standul de bere,damn it.In orice caz un setlist de 90 de minute care a cuprins piese de pe toate albumele lor,un fel de cronica daca vreti,unele dintre ele reorchestrate pe ici si pe colo tocmai in vederea realizarii unui Dvd Negura Bunget.Le urez succes !

Reprezentatia lor terminandu-se,staful a trecut la demontarea stage setului Negura Bunget pentru a putea instala aparatura Paradise.Asa ca profit de ocazie ca sa mai zis un cuvant doua si despre locatie.Ea in sine nu e rea,cu toate ca nu fost conceputa pentru concerte,a fost suficient de incapatoare sa retina publicul doritor si mai potrivita decat Arenele Romane unde s-a tinut penultimul concert Paradise Lost,unde o arena pe jumate umpluta nu poate decat sa iti inspire un sentiment de tristete.Acustica acceptabila,dar nu prea as putea sa spun cum s-a auzit in spate.Berea la pahar 4 lei.Well am baut pe gratis berile asa ca nu ma pot plange.Oamenii s-au prezentat si cu merch : cd-uri,tricouri,etc.caracterul expozitional al spatiului permitand o buna plasare pe lateral atata a standurilor cu bauturi si merch.De vreme ce tot incarcam bere ,vizitele la toilet au fost si ele in consecinta dese.La boys treaba se rezolva repede,in schimba la girls coada de asteptare crestea exponential de fiecare data ajungandu-se la cativa zeci de metri.La un moment dat un tip s-a pus si el la coada.Un altul l-a avertizat in romana, ca acolo e coada pt fete.Am vazut ca tipul nu reactioneaza si i-am strigat eu « This line is for girls,only ,we dont need one » la cere el perplex « come on… your shiting me »

Bun,a few beers later a inceput si concertul Paradise Lost.Piesa de deschidere a fost The Enemy,moment in care am inceput frentetic sa scandez versurile.A urmat Ash and Debris si inca un personal favorite Erased cu inca un sing along din partea mea. No Celebration,So Much Is Lost urmatoarele doua piese pana am ajuns la un all time favorite As I die.Ehhh si aici o mica nota explicativa.Am putea sa imparitim publicul Paradise lost in doua categorii,cei care prefera materialele mai vechi ,fanii old school, si cei care prefera mai degraba materialele de dupa 97’ nu de putine ori auzind comparatia cu Depeche Mode pentru aceste materiale,pe ultimele doua albume revenind la o solutie de mijloc.In orice caz As I die a fost un deliciu cu toate ca nu a fost cantata in stilul death de pe vremuri si in varianta clean vocals ce caracterizeaza muzica lor actuala. Praise Lamented, Shade,Enchantment,Requiem,Unreachable au continuat seria de sonoritati.Am Uitat sa mentionez ca de data acesta a fost prezent si lead guitaristul Grey care ultima oara nu a putut fi present din cauza unei operatii,in orce caz un tip destul de talentat dar fara prea multe faze fancy,straight to the point in stilul lor.O piesa iarasi veche a fost Gothic.Oricum se pare ca cei de la Paradise Lost vor sa se concentreze pe prezentul lor muzical si nu trecutul, la piesa Embers Fire,mentionand ca fost scrisa « when they were litlle spoted school boys ».Au mai fost si Never for the Damned, Last Time, setlistul incheindu-se cu un alt favorite Say Just Words.Nu au cantat ei True Belif,dar ,you cant have them all.

Probeleme tehnice nu au avut,poate doar putin la inceput cu vocea lui Nick Holmes care se auzea ba prea incet ba prea tare,fara un stage desing deosebit ,dar care sa permita miscarea,cu toate ca Paradise Lost nu sunt genul de formatie care sa se agite pe scena.Nici foarte multa comunicare cu publicul,indeajuns pentru a pastra sobrietatea stilului muzical.Si nu ma deranjeaza,less bullshit and more music is just fine by me.

Cu toate ca nu a fost fost neaparat cel mai bun concert la care am fost,muzica lor nu poate suferi comparatie asa ca atmosfera si ambienta degajata de concert a fost unica.Nota 10!

Pentru cei care nu au avut fost the fata ,o mica inregistrare de la concert

miercuri, 2 ianuarie 2008

Liberty's Crusade


Before the war, things were different. Hell, back then, we were just making our daily living, doing our jobs, drawing our paychecks, and stabbing our fellow men and women in the back. We had no idea how bad things would get. We were fat and happy like maggots on a dead animal. There was enough sporadic violence—rebellions and revolutions and balky colonial governments—to keep the military going, but not enough to really threaten the lifestyles we had grown accustomed to. We were, in retrospect, fat and sassy.

And if a real war broke out, well, it was the military’s worry. The marines’ worry. Not ours.

—THE LIBERTY MANIFESTO”

Cand vine vorba de Starcraft ,sunt inca un mare nerd si ce am facut eu in loc sa citesc lucruri trebuincioase pt facultate ?yep am citit primul micro-roman Starcraft.

Bazat pe universul Starcraft actiunea romanului se plaseaza in mijlocul evenimentelor ce au loc in timpul campaniei Terrane din Starcraftul original.Dupa cum poate v-ati dat seama cartea se aderseaza in principal fanilor Starcraft si imi este foarte greu sa imi dau seama cat sens ar avea aceasta carte pentru cineva care nu este familiarizat cu jocul.In anumite privinte jocul reuseste mai bine sa spun povestea,iar cei de la Blizzard intotdeauna au reusit sa consturiasca adevarate labirinte narative cu storyline-ul fiecarui joc,care in ciuda liniaritatii jocului este aproape imprevizibil.Ganditi-va ca microromanul asta de 210 pagini nu reuseste sa acopere decat 1/6 din povestea jocului,situatia fiind intr-un fel asemanatorea cu ecranizarea unui roman foarte bun,filmul nereusind sa acopere imensitatea universului narativ.Totusi cartea are si cateva plusuri:personajele sunt mult mai explicitite fata de joc,unde trasturile lor sunt mai mult implicite.Autorul nu inoveaza foarte mult,unele suprize aici si colo adevaratul lui merit fiind sa acela de a umple golurile lasate de firul epic al jocului.

All in all,o lectura usoara care pe mine m-a captivat indeajuns incat sa o devorez intr-o zi.