marți, 15 iulie 2008

B"estfest Aftershock 11 iulie 2008


Pe data de 11 iulie, dupa o pauza de 5 zile, s-a desfasurat ultima zi din B’ESTFEST 2008 sub denumirea de Aftershock. Anul acesta nu am mai repetat experienta voluntariatului, dar i-am privit cu compasiune pe cei care lucrau la Best, faptul ca oferta de anul acesta a cuprins o zi specializata contribuind la fericita decizie de a fi doar un umil platitor de bilet.

Cu toate eforturile depuse, nu am reusit sa prind prima trupa, Wisdom. O trupa din Ungaria, dar despre care nu stiu mai nimic, asa ca nu pot sa compar o parere personala cu relatarile despre prestatia lor slaba pe care le am auzit de la diversi. Ajuns pe la 5 si ceva, cumva in spatele scenei, imediat mi-am dat seama ca pe aceasta evolua Thunderstorm. Banuiam, ca nu o sa se auda bine trupa pentru ca tobele deja imi sunau ca niste galeti si nu altceva, din spate. Am lasat masina pe langa complex si am plecat in cautarea intrarii.

Pana sa ajungem in incinta, ei deja terminasera cu piesa Cerul in flacari. Caldura mare si pozitia lor in program le-a adus bucurestenilor de la Thunderstorm in jur de 300 de oameni, destul de energici avand in vedere conditiile atmosferice. Am mai prins cam doua, trei piese, printre care Un Ultim Drum si un cover AC/DC dupa Highway to hell, pe care l-au masacrat. Nu mi-a parut deloc rau ca nu am prins recitalul cap coada, deoarece nu au avut un sunet tocmai bun, chitarile nu prea s-au auzit, lucru ce i-a dezavantajat, avand in vedere ca multe din pasajele lor imprumta puternic de la Iron Maiden, toata melodicitatea acestei influente, pierdandu-se in bubuitul groslan al „galetilor” in care batea tobosarul si sunetul basistului care de fiecare data are impresia ca el canta defapt in Iron Maiden.

In pauza, am ingrosat randurile celor care se stransera sub cort la umbra pentru mancarica si racoritoare. Am ras si am injurat jetoanele, mi-am amintit de berile la pahar de 0.33, denumite de mine cu afectiune, anul trecut, „the worlds smallest beer”. Am baut cola si ne-am copilarit mancand popcorn.

M-a bucurat faptul ca nu au fost intarzieri cu programul, formatiile intrand pe scena atunci cand trebuia sa intre, asa ca pe la 18.45 Ross de Boss si-am facut aparitia pe scena. Ross este co-fondator si fost chitarist Manowar. Trupa si muzica cu care s-a prezentat la festival nu fiind foarte diferita ca prestatie muzicala de Manowar, pana si basistul semana foarte mult la stilul de cantat cu Joey DeMaio. Solistul, mititel cum era el, avea o voce puternica si numai buna pentru power metal batranesc. Energic, urcandu-se pe monitoare si gesticuland, se putea vedea clar ca s-a scolit la „The Bruce Dikinson School of Rock Theatrics”. Pe langa compozitii proprii au cantat si piese din perioada in care Ross a activat la Manowar, Thor the Powerhead, Gloves of Metal, Hail and Kill si Fighting the World. Un sunet decent, nu iesit din comun, cu o prestatie curata din parte ansambului vocal/instrumental Ross the Boss.

A urmat o formatie care doream sa o vad de foarte mult timp, si aici trebuie sa recunosc cu toata sinceritatea ca sunt un mai mare fan Primal Fear decat Judas Priest, asa ca am patruns si mai puternic printre randuri spre centru dreapta pentru o priveliste cat mai buna. Au inceput asa cum ma asteptam cu piesa de deschidere de pe New Religion, Sing of Fear. Nu am inteles de ce Klaus Sperling nu a cantat pasajul introductiv de tobe si a preferat o inregistrare, pt ca este unul facut special pentru a crea atmosfera, pentru ca apoi sa fi lovit locmativa muzicala Primal Fear. Ralf Scheepers, este personificarea a tot ce inseamna heavy-metal, cu o statura si o constitutie impresionanata, are una dintre cele mai bune voci din gen din punctul meu de vedere. Fara sa foloseasca vreun efect deosebit pe microfon Ralfph ne-a aratat cate note exista pe portativa, pastrand registrul superior, jucandu-se cu octavele printre rifurile generoase ale colegilor de formatie. Pacat ca au fost probleme de sunet la prima piesa, care au tot reaparut dealungul reprezentatiei. Au cantat printre altele Batallions of Hate, Seven Seals, Nuclear Fire, Final Embrace. Pe Fighting the Darkness si pe Face the Emptiness, mi-am testat vocea si am inceput aproape de unul singur un nice sing along cu formatia. M-am amuzat pentru ca intamplarea a facut ca am nimerit probabil langa singura persoana care era mai mare fan decat mine. Stia absolut toate versurile de la Primal Fear, asa ca daca la vreo piesa aveam vreo indoiala nu trebuia decat sa trag cu urechea. Am avut parte si de un duel intre cei doi chitaristi pe care l-am apreciat pret de cateva minute bune, pacat totusi ca sunetul nici de aceasta data nu a tinut cu ei. Ralph a perforat atmosfera cu vocea sa si a comunicat puternic cu publicul, raspunsul din partea celor 7000-8000 de oameni prezenti find pozitiv. Nu a lipsit Metal Lives Forever din setlist, dar in schimb a lipsit bis-ul. Rezumand mica mea adulatie pentru acesta formatie, pot sa trec deja acesta prestatie ca una dintre punctele maxime ale experientei mele concertistice din acest an, but’s that’s he fanboy within me talking.

Am parsit proximitatea scenei pentru a ne racorii. Dupa cateva telefoane si nervi in legatura cu plecarea din dimineata urmatoare spre Sibiu, ne-am indreptat spre scena, dar de data asta nu ne-am mai apropiat asa de mult, pastrand o distanta apreciabila, suficienta pentru mine pentru a vedea ce se intampla pe scena, dar necesitand din cand in cand si ajutorul ecranelor, si bine am facut, o sa va spun si de ce putin mai incolo.

Cum speram ca o sa se intample, Judas Priest a venit cu stagesetul de turneu, reprezentand conceptul ultimului album, Nostradamus, o aranjare generoasa a scenei care permitea o mare libertate de miscare. Dupa un intro-ul Dawn of Creation au dat drumul la prima piesa, The Propechy, ce are un refren absolut contagios, si desi nu suna cine stie ce pe album, live suna excelent. Rob Halford a rasarit undeva in stanga sus, intr-un cloak argintu sprijinindu-se intr-un „toiag”, jucand rolul profetului. Aici vroiam sa ajung, Judas sunt intr-un turneu de promovare al ultimului album, trebuie mentionat, unul conceptul, si eram foarte curios sa vad cum imbina minimul de piese de pe ultiumul album ce se canta in mod normal intr-un turneu de promovare. Rob Halford este cel insarcinat cu transmiterea conceptului ultimului album, jucand rolul unui batran profet, rol pe care il indeplineste foarte bine. Infara de „Prophecy” de pe ultimul album, au mai cantat doar Death din cate tin minte, o piesa care live suna, din nou, bestial. Va puteti imagina Judas Priest cantand doom metal? Tocmai acolo se incadreaza piesa, folosind stage-ul pt a disparea si reaparea de niciunde pe un tron.

De vreme ce au cant doar 2 piese propriuzise de pe ultimul album, nu pot sa spun ca exista un echilibru intre conceptul cu care s-au prezentat la concert si piesele mai vechi, dar totusi acest amestec functioneaza, si chiar foarte bine din punctul meu de vedere oferind mult mai multa variatie in cadrul spectacolului.

Spuneam ca am facut foarte bine ca am ramas mai in spate. Sacrificad o parte din priveliste, am avut parte de un sunet foarte bun aproape impecabil, pe masura celor de la Judas Priest. Desi cu cat te indeparteai de scena publicul era mai pasiv, si mai pestrit, sunetul era si mai bun.

Au cant piese binecunoscute din discografia lor: Breaking the Law, Painkiller, Sinner, Electric Eye, Hammer and Anvil sau Hell Bent for Leather. La acesta din urma Halford a aprut pe scene pe un Harley. Nu stiu daca avea microfon montat pe motor sau doar cel din mana lui Halfrod, dar numai imaginati-va turatia motrului amplificata de boxele de la concert, o adevarta arta poetica a heavy-metalului. Downing si Tipton au fost intr-o forma de zile mari executand solourile impecabil. Rob Halford a fost un dirjor metalic, publicul raspunsand la toate impulsurile date de acestea, si este inaltator sa asculti 10.000 de piepturi cantand la unison.

In concluzie, o zi de festival, desi obositoare in conditiile date, reusita, cu un Primal Fear ce au fericit fanboy-ul din mine, si cu un Judas Priest ce si-au aparat si pastrat titlul de « Metal Gods ».

2 comentarii:

sour cherry spunea...

si tu ti-ai pastrat titlul de reviewer of the month :D
dude.. if only we listened to the same music :))

Adriana spunea...

Wisdom sucked, dupa prima melodie m-am asezat la un mic cu mustar si se auzeau zgomote nedefinite venind dinspre scena.
Cat despre Judas... de acord cu tot ce ai spus :D The prophet gave me the chills!