Inchiem seria de trupe legendare ce au pasit vara aceasta pe pamant romanesc cu Iron Maiden. Se pare ca zeii metalelor mi-au zambit in aceasta vara si mi-au adus in tarisoara inca trupa de care sunt legat emotional. Nu sunt cel mai mare fan Iron Maiden, sau mai bine zis nu mai sunt, pentru ca in perioada liceului pentru o vreme in urechile mele au existat doar Metallica si Iron Maiden, astfel incat ii plasez pe britanici in „my top 5 bands that got me trough high school”. Si desi nu mai ascultasem de f mult timp piesele lor la vreun player, mintea mea era intesata de versurile si liniile melodice ale pieselor clasice Iron Maiden. Sarind peste efortul logistic pe care l-am desfasurat inainte si dupa concert cu diferiti oamenii cu care m-am intalnit iar altii pe care nu am reusit sa ii vad la fata, voi trece direct muzica.
Cand am ajuns la fata locului Lauren Harris, fica basistului de la Iron Maiden, canta deja pe scena cu ai ei trupa. Nimic interesant de raportat, other then her tight leather pants.
Apoi au urmat Trooper, trupa potrivita pentru a le deschide concertul celor de la Maiden, fiind bine stiut faptul ca sunt mari fani, hell numele lor este numele unei piese maiden. Au cantat si ei ce au crezut ca au mai bun, Dar pe Un Ultim strigat, pe la jumatatea piesei, ca o ironie a sortii a cedat un generator si au ramas fara sunet. Au revenit si au mai cantat 2 piese, printre care si Tari ca muntii, si am binevoit sa cant versurile alaturi de ei, pt ca surpriza, tot in perioada liceului am auzit pentru prima oara piesa lor.
Si ajungem intr-un final aproape de ora 21 la Maiden. Intro-ul cu Discursul lui Winston Churchill m-am prins la standul de bere asa ca am fugit repede unde imi era locul. Setlistul a fost cel la care ma asteptam Aces High cu Bruce fluturand steagul britanic, Two Minutes to Midnight cu publicul ajungand deja la turatie maxima, Revelations, The Trooper cu Gers si Harris folosindu-si instrumentele pe post de mitraliera, Wasted Years cu optimismul ei debordant in mijlocul unor piese cutremuratoare despre razboi, The Number of the Beast cu primele efecte pirotehnice, Can I Play with Madness cu refrenul sau obsedant, The Rime of the Ancient Mariner cu povestea ei pe scena, cu cel mai frumos decor si cu marea de fum de la final, o superba atmosfera, Powerslave cu masca lui Dickinson, Heaven Can Wait cu urcarea pe scena a staff-ului, Run to the Hills, magia de la Fear of the Dark cu lipsa oricarui fundal unde totstadionul a cantat as putea spune versurile neoficale ale piesei, Iron Maiden cu un Eddie suparat si artificii, Moonchild cu inceput acustic, The Clairvoyant si, finalul, Hallowed Be Thy Name.
Scena superba, cu diferite teme ale albumelor Iron Maiden, efecte pirothenice f bune si nelispitul Eddie, au creat contextul in care Bruce a sarit, a alergat in sus la cei 58 de ani ai sai, si nu in ultimul rand a cantat. Rock theatrics este cuvantul potrivit, si desi am vazut destule spectacole Maiden inregistrate, este o placere sa vezi energia trupei desfasurandu-se pe scena. Pe Bruce inca il duce vocea, si mai are si o placere de a tine minidiscursui, multe dintre ele amuzante. Restul trupei a performat la fel de impecabil. Nu cred ca am fost la vreun concert pana acum unde soluriile sa fie executate atat de bine, si credeti-ma piesele Maiden sunt pline de ele.
Un concert foarte bun, potrivit pentru a incheia pleiada de trupe legendare pt vara asta si in acelsi timp un epitaf fericit pt pustiul de 16 ani din mine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu