sâmbătă, 26 iulie 2008

Metallica 23 iulie


Nici nu vreau sa pretind ca pot scrie o cronica de concert pentru spectacolul ce a avut loc pe 23 iulie – Stadionul Cotroceni, intr-un stil profesionist, sobru si obiectiv. Nu neaparat ca mi-ar fi reusit acest lucru pana acum, dar acum nici macar sa mimez nu as putea, pentru ca este vorba ( din nou, vezi Kreator) de e experienta profund personala. Metallica este prima formatie pe care am ascultat-o cu adevarat, una dintre formatiile that got me trough high school, primul tricou pe care l-am cumparat vreodata a fost cu Metallica ( care a asteptat cuminte 7 ani sa vada concertul), astfel incat concertul a fost punctul culminant unei asteptari latente, o experienta aproape religioasa.

Cu acest antet in fata, pelerinajul a inceput pe la ora 4.15 cand am ajuns la Stadion in uniforma de concert: blugii negrii de roaker de liceu, rosi in diverese locuri de vreme si concerte , care acum vin pe mine ca niste haine pre-natale si tricoul Metallica din dotare. Deja se ingramdise lumea la cele doua intrari din strada Dr. Lister, dar am avut norocul sa nu stam mai mult de 40 de min ca sa intram si sa ne indreptam spre gazon B, cu dorinta de ne afla cat mai aproape de scena.

Pana sa intre The Sword pe scena la 8.10 am stat intr-o ploaie, mai mult sau mai putin ciobaneasca, ce nu a parasit resedinta stadionului pe toata durata sederii mele in asteptare si la concert. Cert este ca in cateva ore tricoul si corpul meu au absorbit suficienta apa pentru a umple o piscina gonflabila. Revenind la texani cu nume de cuter, acestia au dat drumul la un mic recital nu mai lung de 30 de min, din care la voce nu prea s-a inteles prea multe. Un brand de southern metal unde puteai auzi influnte Black Label Society si Corossion of Conformity, some nice riffs here and there dar mai mult m-am miscat ca sa ma incalzesc if anything else.

Pe la 9 si un pic am auzit intro-ul Ecstasy of Gold si mi-am dat seama ca roolercoasterul avea sa inceapa. Si a inceput exact cu ma asteptam cu Creeping Death, dar in ciudata faptului ca eram pregatit pentru ea,socul sonic a fost sufiecint pentru a-mi declansa delirul. A urmat apoi piesa ce am fredonat-o toata ziua respectiva For Whom the Bell Tolls, si desi mi s-a parut ca nu prea sa auzea chitara lui James, nu m-am deranjat acest lucru. Ride the Lighting si mai ales Harvester of Sorow pe care efectiv l-am zberiat, au fost urmatoarele doua replici la cutremur. Welcome Home (Sanitarium), o piesa emotionala, obsesiva ascultata acum cativa ani , rasuna acum pentru mine din amplificatoare, iar nu nu am avut alta solutie decat sa cant cuvintele alaturi de ei.

Scena desi mult redusa fata de planul intial, a permis miscare. In spate se afla un ecran mare ce transimtea in direct, alaturi de cele doua panouri, din stanga si dreapata scenei, imaginele filmate de cameramani. Un setup foarte interesant, si profesionist facut.

Old stuff up next: The Four Horsemen, ... And Justice for All, No Remorse, apoi Fade to Black. O sa devin redundant daca o sa spun ca iar am cantat versurile pieselor, asa ca de acum incolo sper ca va fi de la sine de inteles ca pentru restul concertului am facut backing vocals. Cu cata pofta au putut sa cante piesele si trecand prin Master of Puppets, Whiplash ajungungem la Nothing else Matters , unde de la prima strofa James a fost practic acoperit de public, lucru ce s-a repatat de la fiecare repatare de “and Nothing Else Maters”. Kirck Hammet a cantat cu patima solul piesei, si nu am de ce sa ii reprosez faptul ca nu a avut un solo proprius zis intre piese pentru, ca setlistul ingrosat de melodii vechi , contineau multe momente de virtuozitate. James si-a pastrat carisma incontestabila de frontman, cumunicand pe cat se poate cu publicul. Lars s-a descurcat bine la tobe, parca totusi ceva mai obosit. Robert, extrem de energic, demonstrandu-si calitatile de tarantula, iar momentul piruetei cu tot cu bas, m-a facut sa cas ochii si gura foarte larg. Nu existat nic un moment de flasitate sau artificial, totul fiind organic. Se vedea faptul ca in ciuda ploii care ii uda si pe ei, se simteau foarte bine, si era din ce in ce mai impresionati de public : « Mam you guys sing really good », « I cant bealive it took us 9 years to come back to this place! »

L-am auzit pe James incepandu-si reverberatia cu “I’m your dream...” si eram deja in metal nirvana. Fara dar si poate piesa mea perferata de pe The Black Album, si –au cantat-o brici. Apoi a urmat showul de pirotehnice pe One si Enter Sandman, alte doua perosnal favorites, ca si a multora dintre cei aflati prezenti.

Bis-ul a constat in Last Caress, un interludiu comic cu James, nu mai doream sa ii lasam sa plece, apoi So What si au incheiat cu piesa de rezistenta, embelematica Seek And Destroy

Sunt multe mici detalli care si-ar pierde din forta printr-o descriere. In orice caz unul dintre cele mai bune showuri ale lor din turneu de pana acum, cu multe piese vechi in special de pe Kill Em’ All, si fara nici una d epe Load, Relod sau St. Anger. Inchiderea unei cerc pentru mine, si un alt highpoint al verii.

„THANK YOU, GOOD NIGHT!”

2 comentarii:

levantul spunea...

Cu lacrimi in ochi si cu gandul admirativ la intelepciunea celor care si-au cumparat bilet, iti spun: sa-ti fie de bine!

malina spunea...

Iar eu cu mirari in ochi am citit cronica unui fan care merge la un concert rock. Habar n-aveam ca poate starni asa pasiuni.