Metallica - Death Magnetic

Multa cerneala a curs in ultima spatamana, de la lansarea Death Magnetic, considerat si aplaudat ca un comeback al unei formatii ce a mosit metalul modern. Spre deosebire de entuziasmul actual, anticiparea a fost ceva mai temperata, poate si datorita amintirii dureroase a precedentului album, care ramane cel mai slab album Metallica din intreaga lor discografie, si poate ca a fost mai bine asa, pentru ca asteptarile legate de noul album nu au depasit cotele normale. Dar pana la urma cum se descurca noul album ?

Albumul nu este un nou Kill em’ All, Master of Puppets sau The Black Album, in schimb rezuma foarte bine ceea ce a facut Metallica in ultimii 20 ani de cariera. Piese precum “The Day That Never Comes” si “Cyanide”, foarte catchy cu referenuri ce imediat ti se lipesc de lobul frontal, nu ar fi nelalocul lor pe albume precum Load sau Relod. Parasind acesta falie ce desparte fanii Metallica, “The End of The Line” si “The Judas Kiss”, vin sa multumeasca impatimitii de riffuri cu viteaza unui sprinter de performanta, dar piesa “Suicide & Redemption”, spre deosebire de predecesorii “Orion” si “The Call of Ktulu”, treneaza prea multa tragand in jos ultima treime a albumului. Piesele defapt sunt foarte lungi avand in medie fiecare cam 7 minute. E de inteles, de atata timp de cand nu au mai scos ceva relevant pentru lumea metalului, noua lor eferscenta creativa s-a tradus intr-un exces compozitional, ceea ce face ca piesele sa nu devina memorabile de la prima ascultare, dar ofera surprize la ascultari succesive.

Fanii vor fi bucurosi sa il regasesca pe Kirk Hammet indeletnicindu-se din nou cu solourile de chitara in stilul caracteristic, dupa decizia regretbila de pe St. Anger de a nu opera nici un solo pe albumul respectiv. Vocea lui James a ramas aceiasi, sau ma rog stilul de southern rock pe care l-a abordat de la Load incoace. Daca nu il mai tine vocea il inteleg, daca in schimb dace este o decizie voluntara nu pot decat sa o deplang.

Desi este un album decent din punct de vedere al compozitiei,riffurilor trashy si al variatiei pieselor sunt destul de nemultumit de productia acestui album. Sunetul galagios, abraziv, in your face, ce caracterizeaza un album metal bun Metallica(sau de metal in general) nu se regaseste in incercarea destul de amatoriala de a ne prezenta ideea unui sunet heavy, ce dupa standardele actuale au ramas mult in urma din acest punct de vedere.

Este noul album un comeback ? Este, dar sub forma unei atologii nedeclarate. Un album bun Metallica ce, daca ar fi beneficiat de o productie pe masura, ar fi putut fi un album de exceptie Metallica.

Track Listing:

1. That Was Just Your Life

2. The End Of The Line

3. Broken, Beat & Scarred

4. The Day That Never Comes

5. All Nightmare Long

6. Cyanide

7. The Unforgiven III

8. The Judas Kiss

9. Suicide & Redemption (Instrumental)

10. My Apocalypse

Lineup:

James Hetfield - Vocals, Guitar

Kirk Hammett - Lead Guitar

Lars Ulrich - Drums

Robert Trujillo - Bass

lecturi pe shuflle

"Life's but a walking shadow, a poor player

That struts and frets his hour upon the stage

And then is heard no more. It is a tale

Told by an idiot, full of sound and fury

Signifying nothing." — Macbeth (Act 5, Scene 5, lines 17-28)

Iron Maiden 4 august Stadionul Cotroceni

Inchiem seria de trupe legendare ce au pasit vara aceasta pe pamant romanesc cu Iron Maiden. Se pare ca zeii metalelor mi-au zambit in aceasta vara si mi-au adus in tarisoara inca trupa de care sunt legat emotional. Nu sunt cel mai mare fan Iron Maiden, sau mai bine zis nu mai sunt, pentru ca in perioada liceului pentru o vreme in urechile mele au existat doar Metallica si Iron Maiden, astfel incat ii plasez pe britanici in „my top 5 bands that got me trough high school”. Si desi nu mai ascultasem de f mult timp piesele lor la vreun player, mintea mea era intesata de versurile si liniile melodice ale pieselor clasice Iron Maiden. Sarind peste efortul logistic pe care l-am desfasurat inainte si dupa concert cu diferiti oamenii cu care m-am intalnit iar altii pe care nu am reusit sa ii vad la fata, voi trece direct muzica.

Cand am ajuns la fata locului Lauren Harris, fica basistului de la Iron Maiden, canta deja pe scena cu ai ei trupa. Nimic interesant de raportat, other then her tight leather pants.

Apoi au urmat Trooper, trupa potrivita pentru a le deschide concertul celor de la Maiden, fiind bine stiut faptul ca sunt mari fani, hell numele lor este numele unei piese maiden. Au cantat si ei ce au crezut ca au mai bun, Dar pe Un Ultim strigat, pe la jumatatea piesei, ca o ironie a sortii a cedat un generator si au ramas fara sunet. Au revenit si au mai cantat 2 piese, printre care si Tari ca muntii, si am binevoit sa cant versurile alaturi de ei, pt ca surpriza, tot in perioada liceului am auzit pentru prima oara piesa lor.

Si ajungem intr-un final aproape de ora 21 la Maiden. Intro-ul cu Discursul lui Winston Churchill m-am prins la standul de bere asa ca am fugit repede unde imi era locul. Setlistul a fost cel la care ma asteptam Aces High cu Bruce fluturand steagul britanic, Two Minutes to Midnight cu publicul ajungand deja la turatie maxima, Revelations, The Trooper cu Gers si Harris folosindu-si instrumentele pe post de mitraliera, Wasted Years cu optimismul ei debordant in mijlocul unor piese cutremuratoare despre razboi, The Number of the Beast cu primele efecte pirotehnice, Can I Play with Madness cu refrenul sau obsedant, The Rime of the Ancient Mariner cu povestea ei pe scena, cu cel mai frumos decor si cu marea de fum de la final, o superba atmosfera, Powerslave cu masca lui Dickinson, Heaven Can Wait cu urcarea pe scena a staff-ului, Run to the Hills, magia de la Fear of the Dark cu lipsa oricarui fundal unde totstadionul a cantat as putea spune versurile neoficale ale piesei, Iron Maiden cu un Eddie suparat si artificii, Moonchild cu inceput acustic, The Clairvoyant si, finalul, Hallowed Be Thy Name.

Scena superba, cu diferite teme ale albumelor Iron Maiden, efecte pirothenice f bune si nelispitul Eddie, au creat contextul in care Bruce a sarit, a alergat in sus la cei 58 de ani ai sai, si nu in ultimul rand a cantat. Rock theatrics este cuvantul potrivit, si desi am vazut destule spectacole Maiden inregistrate, este o placere sa vezi energia trupei desfasurandu-se pe scena. Pe Bruce inca il duce vocea, si mai are si o placere de a tine minidiscursui, multe dintre ele amuzante. Restul trupei a performat la fel de impecabil. Nu cred ca am fost la vreun concert pana acum unde soluriile sa fie executate atat de bine, si credeti-ma piesele Maiden sunt pline de ele.

Un concert foarte bun, potrivit pentru a incheia pleiada de trupe legendare pt vara asta si in acelsi timp un epitaf fericit pt pustiul de 16 ani din mine.

Amaseffer - Exodus: Slaves for Life

Amaseffer, este o aparitie cat se poate de originala pe scena metalului international. Trupa originara din Israel, ce combina elemente symphonice cu ritmuri si tonuri caracteristice orientului mijlociu, adaugand si ceva progressiv metal la instrumentatie, reuseste sa produca un vehicul sonic ce transporta ascultatorul intr-un loc si timp vechi de peste 2000 de ani. Exodus : Slaves for life , este prima parte dintr-o trilogie de albume menite sa transpuna povestea biblica a exodului evreiesc pe muzica.

Slaves for life incepe cu perioada de sclavie a israelitilor in Egipt, trecand prin nasterea lui Moise pana la cele 10 molime si consecintele imediate ale episodului. Pe masura ce albumul demareaza, veti putea observa ca nu este unul tipc pentru genul progressiv. Defapt are mai mult o legatura tangentiala cu acest gen, putand avea o atractie la fel de mare pentru iubitorii de world music (printre care ma numar). Piesa ce da titlul albumului iti inspira un sentiment de grandios, dimensiune epica a acestei piese fiind foarte potrivita pentru a ilustra caracterul intregului album. Nu are ritmurile de tobe dominante si directoare, des intalnite in muzica metalica, dar in schimb tonurile grele de chitara sunt utilizate aici ca personaj dramatic. Piesele sunt in general lungi, si asemenea unei carvane de camile, nu se grabesc sa te aduca la destinatie. De exemplu, Birth of Delivernace, incepe cu 3 minute de muzica orchestrala subtila, vocea perfomand maidegraba un dialog dramatic decat ca o piesa muzicala. Dupa acesta totusi lucrurile acelereaza, si piesa devine mai ritmata pentru o vreme, pana cand iarasi iese din ritm si intra intr-un moment ce aduce mai mult cu interpretarea unui text decat cantat.

Nivelul de pregatire al muzicienilor este foarte mare. Memebrii trupei stiu cum sa faca instrumentele sa vorbeasca. Solul de chitara de pe Burning Bush este un exemplu perfect la modului teatral de interpretare muzicala, de durata lunga, concentrat pe alegerea notelor potrivite si lasandu-le sa se transforme intr-un ecou in mintea ascultatatorului. Ten Plagues, spre sfarsitul albumului este poate cel mai intunecat si heavy song de pe album, si poate oferta ceea mai buna pe care o fac genului progressive.

Slaves for Life este mai mult o calatorie epica decat un album de metal. Vocile in limbile orientului(in ebraica in special), arnjamentele symphonice si imprumuturile progressive, faca ca albumul sa nu fie unul ce ce poate fi ascultat ca muzica de fundal. Pentru a-l putea aprecia la valoare lui maxima, necesita toata atentia ascultatorului. Cei care vor avea rabdarea si il vor asculta cu mintea deschisa vor fi recompensati cu cu o experinta complexa si unica.

Track Listing:
01. Sorrow
02. Slaves For Life
03. Birth Of Deliverance
04. Midian
05. Zipporah
06. Burning Bush
07. The Wooden Staff
08. Return To Egypt
09. Ten Plagues
10. Land Of The Dead

Lineup:

Erez Yohanan - Drums & Percussion
Yuval Kramer - Guitars
Hana Avramovich - Guitars
MAts LEvin - Lead Vocals

Hackneyed - Death prevails

Se pare ca m-am precipitat in legatura cu Hackneyed. Recent si-au lansat albumul lor de debut “Death Prevails” prin intermediul Nuclear Blast. Piese nr.2 de pe album Gut candy imi in combinatie cu varsta fragedea a trupetilor (cel mai tanar are 14 ani) mi-au atras antentia si entuziasmul.

Album se prezinta cu un death metal in mid-tempo, dar din pacate se vede lipsa de experienta in ceea ce priveste compozitia pieselor. Prima piesa de album nu imi spune nimic, este un intro care l-a jumatatea drumului se razgandeste si se hotareste sa devina o piesa. Gut Candy ramane ceea mai rasarita piese de pe album. Axe Splater are poate ceea mai mare vairiatie dintre piese, avand si ceva melodic in ea.

Nu ma intelegeti gresit, fiecare piesa are un riff de baza bun, dar nu e suficient. Nu sunt prea multe ruperi de ritm, iar atunci cand piese vireaza intr-o directie sau alta, momentul este previzibil astfel incat repetitivitatea si monotonia se instaleaza foarte repede. Desi productia e buna pe album, in mod deliberat au ales sa ii dea un sound ceva mai fuzzy pt chitari pt a simula un old school felling. Tobele sunt subtirele, greul fiind dus de chitari si de voce, ultimele doua instrumente fiind bine aduse in fata la mixaj

Apreciez vocea ce se potriveste foarte bine la pasul mid-tempo al pieselor, incercand cand un registru mai jos de grunts cand unul mai raspy de growls, este aproape placuta, cu toate ca avand in vedere genul abordat, alaturarea adjectivului ar putea parea ciudata. Subliniez inca odata faptul ca in general piesele au o colona vertebrala buna, sunt ritmate, dar aproape nici una nu este memorabila si sunt total lipsite de variatie.

Nu as spune ca este un efort esuat, ci unul teribil de mediocru in care se vede lipsa de experienta concertistica cat si de studio, dar o formatie care inca cred ca are potential. Sa speream ca experinta primului album si a concertelor viitoare se vor concretiza mai tarziu intr-un album mai bun.

Tracklist :

1. Unseen Enemy

2. Gut Candy

3. Ravenous

4. Axe Splatter

5. Neon Sun

6. Worlds Collide

7. Symphony Of Death

8. Bone Grinder

9. Again

Line up:

Philipp Mazal - vocals

Felix Papp - guitar

Devin Cox - guitar

Alex - Büttner - bass

Tim Cox – drums

Mai jos clipul piesei Gut Candy :

Metallica 23 iulie

Nici nu vreau sa pretind ca pot scrie o cronica de concert pentru spectacolul ce a avut loc pe 23 iulie – Stadionul Cotroceni, intr-un stil profesionist, sobru si obiectiv. Nu neaparat ca mi-ar fi reusit acest lucru pana acum, dar acum nici macar sa mimez nu as putea, pentru ca este vorba ( din nou, vezi Kreator) de e experienta profund personala. Metallica este prima formatie pe care am ascultat-o cu adevarat, una dintre formatiile that got me trough high school, primul tricou pe care l-am cumparat vreodata a fost cu Metallica ( care a asteptat cuminte 7 ani sa vada concertul), astfel incat concertul a fost punctul culminant unei asteptari latente, o experienta aproape religioasa.

Cu acest antet in fata, pelerinajul a inceput pe la ora 4.15 cand am ajuns la Stadion in uniforma de concert: blugii negrii de roaker de liceu, rosi in diverese locuri de vreme si concerte , care acum vin pe mine ca niste haine pre-natale si tricoul Metallica din dotare. Deja se ingramdise lumea la cele doua intrari din strada Dr. Lister, dar am avut norocul sa nu stam mai mult de 40 de min ca sa intram si sa ne indreptam spre gazon B, cu dorinta de ne afla cat mai aproape de scena.

Pana sa intre The Sword pe scena la 8.10 am stat intr-o ploaie, mai mult sau mai putin ciobaneasca, ce nu a parasit resedinta stadionului pe toata durata sederii mele in asteptare si la concert. Cert este ca in cateva ore tricoul si corpul meu au absorbit suficienta apa pentru a umple o piscina gonflabila. Revenind la texani cu nume de cuter, acestia au dat drumul la un mic recital nu mai lung de 30 de min, din care la voce nu prea s-a inteles prea multe. Un brand de southern metal unde puteai auzi influnte Black Label Society si Corossion of Conformity, some nice riffs here and there dar mai mult m-am miscat ca sa ma incalzesc if anything else.

Pe la 9 si un pic am auzit intro-ul Ecstasy of Gold si mi-am dat seama ca roolercoasterul avea sa inceapa. Si a inceput exact cu ma asteptam cu Creeping Death, dar in ciudata faptului ca eram pregatit pentru ea,socul sonic a fost sufiecint pentru a-mi declansa delirul. A urmat apoi piesa ce am fredonat-o toata ziua respectiva For Whom the Bell Tolls, si desi mi s-a parut ca nu prea sa auzea chitara lui James, nu m-am deranjat acest lucru. Ride the Lighting si mai ales Harvester of Sorow pe care efectiv l-am zberiat, au fost urmatoarele doua replici la cutremur. Welcome Home (Sanitarium), o piesa emotionala, obsesiva ascultata acum cativa ani , rasuna acum pentru mine din amplificatoare, iar nu nu am avut alta solutie decat sa cant cuvintele alaturi de ei.

Scena desi mult redusa fata de planul intial, a permis miscare. In spate se afla un ecran mare ce transimtea in direct, alaturi de cele doua panouri, din stanga si dreapata scenei, imaginele filmate de cameramani. Un setup foarte interesant, si profesionist facut.

Old stuff up next: The Four Horsemen, ... And Justice for All, No Remorse, apoi Fade to Black. O sa devin redundant daca o sa spun ca iar am cantat versurile pieselor, asa ca de acum incolo sper ca va fi de la sine de inteles ca pentru restul concertului am facut backing vocals. Cu cata pofta au putut sa cante piesele si trecand prin Master of Puppets, Whiplash ajungungem la Nothing else Matters , unde de la prima strofa James a fost practic acoperit de public, lucru ce s-a repatat de la fiecare repatare de “and Nothing Else Maters”. Kirck Hammet a cantat cu patima solul piesei, si nu am de ce sa ii reprosez faptul ca nu a avut un solo proprius zis intre piese pentru, ca setlistul ingrosat de melodii vechi , contineau multe momente de virtuozitate. James si-a pastrat carisma incontestabila de frontman, cumunicand pe cat se poate cu publicul. Lars s-a descurcat bine la tobe, parca totusi ceva mai obosit. Robert, extrem de energic, demonstrandu-si calitatile de tarantula, iar momentul piruetei cu tot cu bas, m-a facut sa cas ochii si gura foarte larg. Nu existat nic un moment de flasitate sau artificial, totul fiind organic. Se vedea faptul ca in ciuda ploii care ii uda si pe ei, se simteau foarte bine, si era din ce in ce mai impresionati de public : « Mam you guys sing really good », « I cant bealive it took us 9 years to come back to this place! »

L-am auzit pe James incepandu-si reverberatia cu “I’m your dream...” si eram deja in metal nirvana. Fara dar si poate piesa mea perferata de pe The Black Album, si –au cantat-o brici. Apoi a urmat showul de pirotehnice pe One si Enter Sandman, alte doua perosnal favorites, ca si a multora dintre cei aflati prezenti.

Bis-ul a constat in Last Caress, un interludiu comic cu James, nu mai doream sa ii lasam sa plece, apoi So What si au incheiat cu piesa de rezistenta, embelematica Seek And Destroy

Sunt multe mici detalli care si-ar pierde din forta printr-o descriere. In orice caz unul dintre cele mai bune showuri ale lor din turneu de pana acum, cu multe piese vechi in special de pe Kill Em’ All, si fara nici una d epe Load, Relod sau St. Anger. Inchiderea unei cerc pentru mine, si un alt highpoint al verii.

„THANK YOU, GOOD NIGHT!”

Artmania 19 iulie: ziua II

Nu pot sa trec la Metallica fara sa spun cateva cuvinte scurte si schioape despre ceea de-a doua zi din cadrul festivalului Artmania, gazduit din nou de catre primitorul Sibiu.

Sarind peste drumul cu trenul, si terasele pline ochi cu rockeri, gotheri si altii care mai de care ajungem in fata Pavilionului 2007. Pavilionul este o ramasita a capitalei culturale europene, fiind construit pentru diferitele activitati de gazduire ce s-au aflat in desfasuratorul de evenimente al anului clutural. Personal mi se pare o locatie mai propice pentru desfasurarea concertelor decat piata mare a Sibiilui. In primul rand ca este ferit de soare, si daca tin eu bine minte beneficiaza si de ceva aer conditionat. De vreme ce deja m-am bronzat „cu maneci” la festivalul precedent, asa ca am binevenit noul context concertistic. Berea 3 lei ( pe masura remuneratiei personale), indeajuns cat sa ma simnt bine, iar sandwiciurile iarsi faorte bune ca si la precedentul festival. Bude decente, si multe puncte de achizitionat bere: fara cozi. Locatie mai este buna, si pentru acustica ei, sau mai bien zis sunt mai obinuiti sunetistii nostri cu spatii inchise. Cei 70.000 de wati nu s-au pierdut in cort, majoritatea trupelor beneficiind de un sunet foarte bun. Sa trecem la trupe:

Nu ne-am grabit sa ajugem la prima trupa, pe numele ei de familie Nexus, care oricum nu a binevoit sa isi faca aparitia din cate am inteles. In schimb am ajuns putin dupa jumatatea recitalului celor de la Avatar. Nu mai tin minte cand a fost ultima oara cand i-am vazut in orice caz, baietii se indeletnicesc cu un death metal saltaret si suparat. Mai sa nu ii recunosc, nu datorita muzicii ci dataorita faptului ca solistul a renuntat la dreadurile sale (damn my visual memory). Sunet decent, am prins vreo 3 piese, dar nu as putea sa va spun cum se numeau.

Next up, Negura Bunget. Desi nu sunt un fan, de la concert la concert parca muzica lor incepe sa prind din ce in ce mai mult. Isi pastreaz sunetul raw black metal (dar pe care eu nu il gust), ce ii multumeste pe conservatorii genului, dar in acelasi timp adauga si elemente atmospherice cu o culoare locala. Au inceputul cu Hora Soarelui, am dat din cap pe piesa instrumentala Norilor, si au terminat cu Tesarul de lumini. Un setlist mai scurt decat sunt obisnuiti, dar programul trebuia respectat, lucuru pe care il apreciez.

A urmat Leave's Eyes, trupa lui Liv Kristine, pe care poat unii dintre voi o mai tin minte din perioada ei Theatre of Tragedy. Vocea ei nu m-a inpresionat deloc, total lispisita de orce fel de forta. Mi se va spune ca stilul ei nu se preteaza la forta. Bine, bine dar nici sa ma ia somnul. Instrumental un sunet bunicel, dar fara prea multe surprize, majoritatea pieselor fiind destul de predicitibile chiar si pentru cineva care nu este familiarizat cu muzica lor. Dealungul recitalului din cand in cand, a fost acompanaiata de sotul ei, Alex Kurll, fiind surprins sa aflu care este originar din Sibiu. Din setlistul lor parca am restinut un New Found Land,For Emilly(who the fuck is Emilly?) si piesa de inchidere Elegy. Publicul, puternic feminin, a gusutat muzica lor. Nu vreau sa spun ca nu a fost o atmosfera placuta, dar totusi mie mi s-a parut in recital destul de banal.

Dupa ei au urcat pe scena Atrocity. Spre supriza mea, aceiasi formatie, numai ca acum Alex Krull era vocea principala iar Liv Kristine facea din cand in cand backing vocals. Setlistul s-a compus in exclusivitate din coverurile ce alcatuiesc cele doua albume Werk: The Great Commandment, Smalltown Boy , Don’t You Forget about Me, People Are People, Tainted Love (aici alex a incercat sa faca rost de niste danasatoare din public, dar nu prea i-a iesit), Fade to Grey, Relax, Send Me an Angel, Rage Hard, Wild Boys, The Sun Always Shines on TV si Shout. O comunicare buna cu publocul, si sunet bun , dar sunt dezamagit ca nu au cantat nimic din creatiile propiile, mi-ar fi placut sa cant alaturi de ei Calling the rain...

Ehhh, si dupa doua trupe „gotice” au urmat un headliner power metal. Gamma Ray nu au pierdut vremea si au dar drumul la Into the Storm urmate de Heaven Can Wait, I Want Out (coverul Hellowen m-a uns la sulfetel) , New World Order, Fight(aici sitiam si eu versurile), Empress, The Silence. Kai Hansen desi deja battraior, este inca un frontman foarte bun pentry happy power metalul pe care il abordeaza ei. Publicul foarte receptiv, la muzica lor, chiar si grupul meu, care in ciuda faptului ca nu era foarte familiarizat cu muzica lor, aveam in schimb de partea noastra „cateva beri”. La Heavy Metal Universe a venit randul publicului sa-si exerseze corzile vocale, Hansen impartindu-l in trei: dreapta scenei pentru „heavy”, stanga pentru „metal” si centrul pentru „universe”, si chiar a mers. Nu am mai retinut alte piese, dar in orice caz mi-a placut mult showul lor, energic si smpatic.

Overall o zi buna pentru concerte: o ocazie sa „atarn” cu prientenii, sa beau bere si ascult muzica.

Si am incalecat pe un tren, si m-am dus sa vanez un ren...