“Members of lite metal bands tend to have ‘big hair,’ which is ornately cut, moused, and blow-dried. The development of lite metal was greatley aided by MTV, wich, at least during its first years, seemed to find extravagant hairstyles a good reason to include a band’s video in its rotation, regardless of its musical style. Likewise, the term ‘glam’ is a reference to visuals, pointing to lite metal’s colorful costuming and its rjection or alteration of the black, working-class garb or outlaw fashions that were prescribed by the heavy metal code. Cuck eddy notes that the glittery fashion of such artists as Prince and Boy George was central to rock in general when lite metal erupted: ‘The glaming of heavy metal has coincided with a decided glitter influence all over the rock spectrum’.”
Deena Winstein – Heavy metal: the music and its culture, First Da Capo Press, 2000, p.46
Damnation este al doilea album al tinerilor thrasheri britanici de la Warpath. "Old school" este cuvantul operativ aici: in cele 39 de minute ale albumului avem parte de toate riffurile, liniile de bas, solouri ritmuri de tobe caracteristice genului si avand in vedere faptul ca varsta medie a muzicienilor este doar 23 de ani, nivelul de executie este foarte impresionant. Fiecare membru isi face datoria ca la carte, readucand in primplan soundul binecunoscut al unor trupe precum Slayer sau Testament.
Desi abordarea nu este noua productia insa este excelenta si facuta cu profesionalism in conditiile in care trupa inca nu a semnat cu nici o casa de discuri, albumul putand fi cumparat direct de pe situl lor (oare cesta va fi viitorul industiriei?). Poate ca vocea nu o sa multumeasca pe multa lume, fiind lispita de multe ori de profunzime, insa chiar si asa se potriveste foarte bine cu stilul, si trebuie sa acord puncte bonus pentru temporizarea versurilor cu instrumentalul, care oricum face deliciul albumului.
O trupa care promite multe, si care va trebuie urmarita in continuare.
Track Listing: 1. Damnation 2. Infernal 3. Hostile Takeover 4. Face To Face 5. Spitting Blood 6. Life Unworthy Of Life 7. W.M.D 8. Expendable Forces
Lineup: Vocals & Guitars: Richard Goss Lead Guitar: Pete Hawthorne Bass Guitar: Gareth Allen Drums: James Davenport
Cand am ascultat precedentul album din 2005 intitulat Hellfire, norvegienii de la 1349 nu prea m-au impresionat, asa ca dincolo de prima auditie a albumului nu m-am mai obosit cu ei. De fapt ceea ce m-a determinat initial sa le caut muzica a fost numele lor, anul 1349 reprezentand data la care Ciuma Neagra s-a hotarat sa plece in vacanta si in Norvegia.
Acum in 2009 s-au intors cu un nou album intitulat Revelations of the Black Flame. Spre deosbire de precedentul album ce se caracteriza prin clasicul torent sonor de black metal traditional fara rezerve sau pauze, prezentul album incearca o abordare mult mai temperata, mai atmosferica si mai cerebrala.
Pentru o trupa ce pana acum si-a creat o reputatie de seriozitate in ceea ce priveste livrarea unei muzici caustice si extrem de rapide, acest ultim produs reprezinta un viraj creativ destul de neasteptat, tempoul fiind incetint metodic dealungul intregului albumul si introducerea unor straturi succesive de zgomote, hai sa le spunem, ambientale si alte sunete neidentificate, pentru fiecare piesa. Mare parte din album s-ar putea gasi foarte bine pe soundtrak-ul unui film horror mai artsy deoarce reuseste sa creeze tot felul de peisaje sonice spectrale, atat de necesare unui astfel de album. Fanii formatiei totusi vor fi dezamagiti de scarcitatea pieselor „traditionale”, 3 din cele 9 piese fiind instrumentale, iar pe majoritatea celorlate piese vocea este data foarte jos, aproape soptita uneori.
Cu exceptia unor piese precum „Serpentine Sibilance” si “Maggot Fetus…Teeth Like Thorns” , 1349 se tine departe de teritoriul black metal. Ar mai fi si coverul pentru „Set the Controls For the Heart of the Sun” de la Pink Floyd, care odata trecut prin tratamentul oferit de norvegieni devine de nerecunoscut, dar se potriveste bine cu restul materialului.
Apreciez schimbarea de directie, dar desi ascultarea albumului este antrenanta si cu sigurnta diferita de ceea ce te-ai astepta in mod obisnuit de la ei, nu pot sa nu raman cu impresia ca este un album caruia inca ii lipseste acel „je ne sais quoi”. Poate ca pe urmatorul album, daca vor continua pe aceiasi directia, va fi unul complet maturizat.
Track Listing:
1. Invocation
2. Serpentine Sibilance
3. Horns
4. Maggot Fetus…Teeth Like Thorns
5. Misanthropy
6. Uncreation
7. Set the Controls For the Heart of the Sun (Pink Floyd cover)
Inchiem seria de trupe legendare ce au pasit vara aceasta pe pamant romanesc cu Iron Maiden. Se pare ca zeii metalelor mi-au zambit in aceasta vara si mi-au adus in tarisoara inca trupa de care sunt legat emotional. Nu sunt cel mai mare fan Iron Maiden, sau mai bine zis nu mai sunt, pentru ca in perioada liceului pentru o vreme in urechile mele au existat doar Metallica si Iron Maiden, astfel incat ii plasez pe britanici in „my top 5 bands that got me trough high school”. Si desi nu mai ascultasem de f mult timp piesele lor la vreun player, mintea mea era intesata de versurile si liniile melodice ale pieselor clasice Iron Maiden. Sarind peste efortul logistic pe care l-am desfasurat inainte si dupa concert cu diferiti oamenii cu care m-am intalnit iar altii pe care nu am reusit sa ii vad la fata, voi trece direct muzica.
Cand am ajuns la fata locului Lauren Harris, fica basistului de la Iron Maiden, canta deja pe scena cu ai ei trupa. Nimic interesant de raportat, other then her tight leather pants.
Apoi au urmat Trooper, trupa potrivita pentru a le deschide concertul celor de la Maiden, fiind bine stiut faptul ca sunt mari fani, hell numele lor este numele unei piese maiden. Au cantat si ei ce au crezut ca au mai bun, Dar pe Un Ultim strigat, pe la jumatatea piesei, ca o ironie a sortii a cedat ungenerator si au ramas fara sunet. Au revenit si au mai cantat 2 piese, printre care si Tari ca muntii, si am binevoit sa cant versurile alaturi de ei, pt ca surpriza, tot in perioada liceului am auzit pentru prima oara piesa lor.
Si ajungem intr-un final aproape de ora 21 la Maiden. Intro-ul cu Discursul lui Winston Churchill m-am prins la standul de bere asa ca am fugit repede unde imi era locul. Setlistul a fost cel la care ma asteptam Aces High cu Bruce fluturand steagul britanic, Two Minutes to Midnight cu publicul ajungand deja la turatie maxima, Revelations, The Trooper cu Gers si Harris folosindu-si instrumentele pe post de mitraliera, Wasted Years cu optimismul ei debordant in mijlocul unor piese cutremuratoare despre razboi, The Number of the Beast cu primele efecte pirotehnice, Can I Play with Madness cu refrenul sau obsedant, The Rime of the Ancient Mariner cu povestea ei pe scena, cu cel mai frumos decor si cu marea de fum de la final, o superba atmosfera, Powerslave cu masca lui Dickinson, Heaven Can Wait cu urcarea pe scena a staff-ului, Run to the Hills, magia de la Fear of the Dark cu lipsa oricarui fundal unde totstadionul a cantat as putea spune versurile neoficale ale piesei, Iron Maiden cu un Eddie suparat si artificii, Moonchild cu inceput acustic, The Clairvoyant si, finalul, Hallowed Be Thy Name.
Scena superba, cu diferite teme ale albumelor Iron Maiden, efecte pirothenice f bune si nelispitul Eddie, au creat contextul in care Bruce a sarit, a alergat in sus la cei 58 de ani ai sai, si nu in ultimul rand a cantat. Rock theatrics este cuvantul potrivit, si desi am vazut destule spectacole Maiden inregistrate, este o placere sa vezi energia trupei desfasurandu-se pe scena. Pe Bruce inca il duce vocea, si mai are si o placere de a tine minidiscursui, multe dintre ele amuzante. Restul trupei a performat la fel de impecabil. Nu cred ca am fost la vreun concert pana acum unde soluriile sa fie executate atat de bine, si credeti-ma piesele Maiden sunt pline de ele.
Un concert foarte bun, potrivit pentru a incheia pleiada de trupe legendare pt vara asta si in acelsi timp un epitaf fericit pt pustiul de 16 ani din mine.
Amaseffer, este o aparitie cat se poate de originala pe scena metalului international. Trupa originara din Israel, ce combina elemente symphonice cu ritmuri si tonuri caracteristice orientului mijlociu, adaugand si ceva progressiv metal la instrumentatie, reuseste sa produca un vehicul sonic ce transporta ascultatorul intr-un loc si timp vechi de peste 2000 de ani. Exodus : Slaves for life , este prima parte dintr-o trilogie de albume menite sa transpuna povestea biblica a exodului evreiesc pe muzica.
Slaves for life incepe cu perioada de sclavie a israelitilor in Egipt, trecand prin nasterea lui Moise pana la cele 10 molime si consecintele imediate ale episodului. Pe masura ce albumul demareaza, veti putea observa ca nu este unul tipc pentru genul progressiv. Defapt are mai mult o legatura tangentiala cu acest gen, putand avea o atractie la fel de mare pentru iubitorii de world music (printre care ma numar). Piesa ce da titlul albumului iti inspira un sentiment de grandios, dimensiune epica a acestei piese fiind foarte potrivita pentru a ilustra caracterul intregului album. Nu are ritmurile de tobe dominante si directoare, des intalnite in muzica metalica, dar in schimb tonurile grele de chitara sunt utilizate aici ca personaj dramatic. Piesele sunt in general lungi, si asemenea unei carvane de camile, nu se grabesc sa te aduca la destinatie. De exemplu, Birth of Delivernace, incepe cu 3 minute de muzica orchestrala subtila, vocea perfomand maidegraba un dialog dramatic decat ca o piesa muzicala. Dupa acesta totusi lucrurile acelereaza, si piesa devine mai ritmata pentru o vreme, pana cand iarasi iese din ritm si intra intr-un moment ce aduce mai mult cu interpretarea unui text decat cantat.
Nivelul de pregatire al muzicienilor este foarte mare. Memebrii trupei stiu cum sa faca instrumentele sa vorbeasca. Solul de chitara de pe Burning Bush este un exemplu perfect la modului teatral de interpretare muzicala, de durata lunga, concentrat pe alegerea notelor potrivite si lasandu-le sa se transforme intr-un ecou in mintea ascultatatorului. Ten Plagues, spre sfarsitul albumului este poate cel mai intunecat si heavy song de pe album, si poate oferta ceea mai buna pe care o fac genului progressive.
Slaves for Life este mai mult o calatorie epica decat un album de metal. Vocile in limbile orientului(in ebraica in special), arnjamentele symphonice si imprumuturile progressive, faca ca albumul sa nu fie unul ce ce poate fi ascultat ca muzica de fundal. Pentru a-l putea aprecia la valoare lui maxima, necesita toata atentia ascultatorului. Cei care vor avea rabdarea si il vor asculta cu mintea deschisa vor fi recompensati cu cu o experinta complexa si unica.
Track Listing: 01. Sorrow 02. Slaves For Life 03. Birth Of Deliverance 04. Midian 05. Zipporah 06. Burning Bush 07. The Wooden Staff 08. Return To Egypt 09. Ten Plagues 10. Land Of The Dead
Lineup:
Erez Yohanan - Drums & Percussion Yuval Kramer - Guitars Hana Avramovich - Guitars MAts LEvin - Lead Vocals
Se pare ca m-am precipitat in legatura cu Hackneyed. Recent si-au lansat albumul lor de debut “Death Prevails” prin intermediul Nuclear Blast. Piese nr.2 de pe album Gut candy imi in combinatie cu varsta fragedea a trupetilor (cel mai tanar are 14 ani) mi-au atras antentia si entuziasmul.
Album se prezinta cu un death metal in mid-tempo, dar din pacate se vede lipsa de experienta in ceea ce priveste compozitia pieselor. Prima piesa de album nu imi spune nimic, este un intro care l-a jumatatea drumului se razgandeste si se hotareste sa devina o piesa. Gut Candy ramane ceea mai rasarita piese de pe album. Axe Splater are poate ceea mai mare vairiatie dintre piese, avand si ceva melodic in ea.
Nu ma intelegeti gresit, fiecare piesa are un riff de baza bun, dar nu e suficient. Nu sunt prea multe ruperi de ritm, iar atunci cand piese vireaza intr-o directie sau alta, momentul este previzibil astfel incat repetitivitatea si monotonia se instaleaza foarte repede. Desi productia e buna pe album, in mod deliberat au ales sa ii dea un sound ceva mai fuzzy pt chitari pt a simula un old school felling. Tobele sunt subtirele, greul fiind dus de chitari si de voce, ultimele doua instrumente fiind bine aduse in fata la mixaj
Apreciez vocea ce se potriveste foarte bine la pasul mid-tempo al pieselor, incercand cand un registru mai jos de grunts cand unul mai raspy de growls, este aproape placuta, cu toate ca avand in vedere genul abordat, alaturarea adjectivului ar putea parea ciudata. Subliniez inca odata faptul ca in general piesele au o colona vertebrala buna, sunt ritmate, dar aproape nici una nu este memorabila si sunt total lipsite de variatie.
Nu as spune ca este un efort esuat, ci unul teribil de mediocru in care se vede lipsa de experienta concertistica cat si de studio, dar o formatie care inca cred ca are potential. Sa speream ca experinta primului album si a concertelor viitoare se vor concretiza mai tarziu intr-un album mai bun.
Nici nu vreau sa pretind ca pot scrie o cronica de concert pentru spectacolul ce a avut loc pe 23 iulie – Stadionul Cotroceni, intr-un stil profesionist, sobru si obiectiv. Nu neaparat ca mi-ar fi reusit acest lucru pana acum, dar acum nici macar sa mimez nu as putea, pentru ca este vorba ( din nou, vezi Kreator) de e experienta profund personala. Metallica este prima formatie pe care am ascultat-o cu adevarat, una dintre formatiile that got me trough high school, primul tricou pe care l-am cumparat vreodata a fost cu Metallica ( care a asteptat cuminte 7 ani sa vada concertul), astfel incat concertul a fost punctul culminant unei asteptari latente, o experienta aproape religioasa.
Cu acest antet in fata, pelerinajul a inceput pe la ora 4.15 cand am ajuns la Stadion in uniforma de concert: blugii negrii de roaker de liceu, rosi in diverese locuri de vreme si concerte , care acum vin pe mine ca niste haine pre-natale si tricoul Metallica din dotare. Deja se ingramdise lumea la cele doua intrari din strada Dr. Lister, dar am avut norocul sa nu stam mai mult de 40 de min ca sa intram si sa ne indreptam spre gazon B, cu dorinta de ne afla cat mai aproape de scena.
Pana sa intre The Sword pe scena la 8.10 am stat intr-o ploaie, mai mult sau mai putin ciobaneasca, ce nu a parasit resedinta stadionului pe toata durata sederii mele in asteptare si la concert. Cert este ca in cateva ore tricoul si corpul meu au absorbit suficienta apa pentru a umple o piscina gonflabila. Revenind la texani cu nume de cuter, acestia au dat drumul la un mic recital nu mai lung de 30 de min, din care la voce nu prea s-a inteles prea multe. Un brand de southern metal unde puteai auzi influnte Black Label Society si Corossion of Conformity, some nice riffs here and there dar mai mult m-am miscat ca sa ma incalzesc if anything else.
Pe la 9 si un pic am auzit intro-ul Ecstasy of Goldsi mi-am dat seama ca roolercoasterul avea sa inceapa. Si a inceput exact cu ma asteptam cu Creeping Death, dar in ciudata faptului ca eram pregatit pentru ea,socul sonic a fost sufiecint pentru a-mi declansa delirul. A urmat apoi piesa ce am fredonat-o toata ziua respectiva For Whom the Bell Tolls, si desi mi s-a parut ca nu prea sa auzea chitara lui James, nu m-am deranjat acest lucru. Ride the Lighting si mai ales Harvester of Sorow pe care efectiv l-am zberiat, au fost urmatoarele doua replici la cutremur. Welcome Home (Sanitarium), o piesa emotionala, obsesiva ascultata acum cativa ani , rasuna acum pentru mine din amplificatoare, iar nu nu am avut alta solutie decat sa cant cuvintele alaturi de ei.
Scena desi mult redusa fata de planul intial, a permis miscare. In spate se afla un ecran mare ce transimtea in direct, alaturi de cele doua panouri, din stanga si dreapata scenei, imaginele filmate de cameramani. Un setup foarte interesant, si profesionist facut.
Old stuff up next: The Four Horsemen, ... And Justice for All, No Remorse, apoi Fade to Black. O sa devin redundant daca o sa spun ca iar am cantat versurile pieselor, asa ca de acum incolo sper ca va fi de la sine de inteles ca pentru restul concertului am facut backing vocals. Cu cata pofta au putut sa cante piesele si trecand prin Master of Puppets, Whiplashajungungem laNothing else Matters, unde de la prima strofa James a fost practic acoperit de public, lucru ce s-a repatat de la fiecare repatare de “and Nothing Else Maters”. Kirck Hammet a cantat cu patima solul piesei, si nu am de ce sa ii reprosez faptul ca nu a avut un solo proprius zis intre piese pentru, ca setlistul ingrosat de melodii vechi , contineau multe momente de virtuozitate. James si-a pastrat carisma incontestabila de frontman, cumunicand pe cat se poate cu publicul. Lars s-a descurcat bine la tobe, parca totusi ceva mai obosit. Robert, extrem de energic, demonstrandu-si calitatile de tarantula, iar momentul piruetei cu tot cu bas, m-a facut sa cas ochii si gura foarte larg. Nu existat nic un moment de flasitate sau artificial, totul fiind organic. Se vedea faptul ca in ciuda ploii care ii uda si pe ei, se simteau foarte bine, si era din ce in ce mai impresionati de public : « Mam you guys sing really good », « I cant bealive it took us 9 years to come back to this place! »
L-am auzit pe James incepandu-si reverberatia cu “I’m your dream...” si eram deja in metal nirvana. Fara dar si poate piesa mea perferata de pe The Black Album, si –au cantat-o brici. Apoi a urmat showul de pirotehnice peOne si Enter Sandman, alte doua perosnal favorites, ca si a multora dintre cei aflati prezenti.
Bis-ul a constat in Last Caress, un interludiu comic cu James, nu mai doream sa ii lasam sa plece, apoi So What si au incheiat cu piesa de rezistenta, embelematica Seek And Destroy
Sunt multe mici detalli care si-ar pierde din forta printr-o descriere. In orice caz unul dintre cele mai bune showuri ale lor din turneu de pana acum, cu multe piese vechi in special de pe Kill Em’ All, si fara nici una d epe Load, Relod sau St. Anger. Inchiderea unei cerc pentru mine, si un alt highpoint al verii.
Nu pot sa trec la Metallica fara sa spun cateva cuvinte scurte si schioape despre ceea de-a doua zi din cadrul festivalului Artmania, gazduit din nou de catre primitorul Sibiu.
Sarind peste drumul cu trenul, si terasele pline ochi cu rockeri, gotheri si altii care mai de care ajungem in fata Pavilionului 2007. Pavilionul este o ramasita a capitalei culturale europene, fiind construit pentru diferitele activitati de gazduire ce s-au aflat in desfasuratorul de evenimente al anului clutural. Personal mi se pare o locatie mai propice pentru desfasurarea concertelor decat piata mare a Sibiilui. In primul rand ca este ferit de soare, si daca tin eu bine minte beneficiaza si de ceva aer conditionat. De vreme ce deja m-am bronzat „cu maneci” la festivalul precedent, asa ca am binevenit noul context concertistic. Berea 3 lei ( pe masura remuneratiei personale), indeajuns cat sa ma simnt bine, iar sandwiciurile iarsi faorte bune ca si la precedentul festival. Bude decente, si multe puncte de achizitionat bere: fara cozi. Locatie mai este buna, si pentru acustica ei, sau mai bien zis sunt mai obinuiti sunetistii nostri cu spatii inchise. Cei 70.000 de wati nu s-au pierdut in cort, majoritatea trupelor beneficiind de un sunet foarte bun. Sa trecem la trupe:
Nu ne-am grabit sa ajugem la prima trupa, pe numele ei de familie Nexus, care oricum nu a binevoit sa isi faca aparitia din cate am inteles. In schimb am ajuns putin dupa jumatatea recitalului celor de la Avatar. Nu mai tin minte cand a fost ultima oara cand i-am vazut in orice caz, baietii se indeletnicesc cu un death metal saltaret si suparat. Mai sa nu ii recunosc, nu datorita muzicii ci dataorita faptului ca solistul a renuntat la dreadurile sale (damn my visual memory). Sunet decent, am prins vreo 3 piese, dar nu as putea sa va spun cum se numeau.
Next up, Negura Bunget. Desi nu sunt un fan, de la concert la concert parca muzica lor incepe sa prind din ce in ce mai mult. Isi pastreaz sunetul raw black metal (dar pe care eu nu il gust), ce ii multumeste pe conservatorii genului, dar in acelasi timp adauga si elemente atmospherice cu o culoare locala. Au inceputul cu Hora Soarelui, am dat din cap pe piesa instrumentala Norilor, si au terminat cu Tesarul de lumini. Un setlist mai scurt decat sunt obisnuiti, dar programul trebuia respectat, lucuru pe care il apreciez.
A urmat Leave's Eyes, trupa lui Liv Kristine, pe care poat unii dintre voi o mai tin minte din perioada ei Theatre of Tragedy. Vocea ei nu m-a inpresionat deloc, total lispisita de orce fel de forta. Mi se va spune ca stilul ei nu se preteaza la forta. Bine, bine dar nici sa ma ia somnul. Instrumental un sunet bunicel, dar fara prea multe surprize, majoritatea pieselor fiind destul de predicitibile chiar si pentru cineva care nu este familiarizat cu muzica lor. Dealungul recitalului din cand in cand, a fost acompanaiata de sotul ei, Alex Kurll, fiind surprins sa aflu care este originar din Sibiu. Din setlistul lor parca am restinut un New Found Land,For Emilly(who the fuck is Emilly?) si piesa de inchidere Elegy. Publicul, puternic feminin, a gusutat muzica lor. Nu vreau sa spun ca nu a fost o atmosfera placuta, dar totusi mie mi s-a parut in recital destul de banal.
Dupa ei au urcat pe scena Atrocity. Spre supriza mea, aceiasi formatie, numai ca acum Alex Krull era vocea principala iar Liv Kristine facea din cand in cand backing vocals. Setlistul s-a compus in exclusivitate din coverurile ce alcatuiesc cele doua albume Werk: The Great Commandment, Smalltown Boy , Don’t You Forget about Me, People Are People, Tainted Love (aici alex a incercat sa faca rost de niste danasatoare din public, dar nu prea i-a iesit), Fade to Grey, Relax, Send Me an Angel, Rage Hard, Wild Boys, The Sun Always Shines on TV si Shout. O comunicare buna cu publocul, si sunet bun , dar sunt dezamagit ca nu au cantat nimic din creatiile propiile, mi-ar fi placut sa cant alaturi de ei Calling the rain...
Ehhh, si dupa doua trupe „gotice” au urmat un headliner power metal. Gamma Ray nu au pierdut vremea si au dar drumul la Into the Storm urmate de Heaven Can Wait, I Want Out (coverul Hellowen m-a uns la sulfetel) , New World Order, Fight(aici sitiam si eu versurile), Empress, The Silence. Kai Hansen desi deja battraior, este inca un frontman foarte bun pentry happy power metalul pe care il abordeaza ei. Publicul foarte receptiv, la muzica lor, chiar si grupul meu, care in ciuda faptului ca nu era foarte familiarizat cu muzica lor, aveam in schimb de partea noastra „cateva beri”. La Heavy Metal Universe a venit randul publicului sa-si exerseze corzile vocale, Hansen impartindu-l in trei: dreapta scenei pentru „heavy”, stanga pentru „metal” si centrul pentru „universe”, si chiar a mers. Nu am mai retinut alte piese, dar in orice caz mi-a placut mult showul lor, energic si smpatic.
Overall o zi buna pentru concerte: o ocazie sa „atarn” cu prientenii, sa beau bere si ascult muzica.
Si am incalecat pe un tren, si m-am dus sa vanez un ren...
Deja anticpez un album ce trebuie sa apara in luna iulie cu titlul "Death prevails". Ce mi se pare interesant este ca trupetii sunt foarte tineri, cu varste intre 14 si 18 ani si deja au reusit sa obtine un contract cu Nuclear Blast.astept produsul final pentru al putea evalua corespunzator.
Pentru cei care nu stiu, As I lay Dying este una dintre formatiile care prin succesul ei a popularizat metalcore-ul.Dar pe langa acest fapt, de la un album la altul au reusit sa aiba o evolutie constanta
Noul album AN OCEAN BETWEEN US se prezinta ca o combinatie foarte buna intre agresivitate si melodios unde jocul celor doua chitari isi imparte spatiul cu un registru vocal usor accesibil si caracteristic genului.Elemente de trash rasar in fundal dar subt echilibrate cu pasaje de melodic death metal.
Dupa un intro cu un titlu foarte inspirat Separation, suntem catapultati in universul melodic al celor de la As I lay dying cu piesa Nothing Left unde rifful din deschidere impreunat cu doublebase-ul stabilesc tonul pentru intreg albumulanume riffuri ascutite pline de trepidatie ce imprumuta mai mult din stilul trash Bay Area decat din metalul melodic suedez.Chitarile sunt redate destul de tare in mixaj in combinatie cu pedala dubla deja mentionata, dar daca esti atent nu iti pot scapa solurile de pe Comfort Betrays, An Ocean Between Us si apregio-ul de pe Departed.Stilul gutural-tipator al lui Tim Lambesis face loc uneii mai interesante abordari clean ,pastrand astfel dualismul clean/harsh.Ehh si tocami aici avem cheia succesului unui album de acest gen, gasirea unui echilibru intre agresiune si melodie:daca refrenul este mai intotdeuna melodic si catchy restul piesei este preserat cu riffuri indeajuns de consistente asigurate de cuplul Nick Hipa si Phil Sgrosso sustinuti in continuu de pedalele lui Jordan Mancino si viceversa.
Desi nu excesiv de complex diferitele elemente ce alcatuiesc acest puzzele au meritul de a supravietuii integrarii iar diversitatea ce se regaseste intre grove si melody reuseste sa impinga astfel formatia dincolo de limitarile etichetei de metalcore cu care sunte deobicei catalogati
Track Listing
1. Separation (Instrumental) 2. Nothing Left 3. An Ocean Between Us 4. Within Destruction 5. Forsaken 6. Comfort Betrays 7. I Never Wanted 8. Bury Us All 9. The Sound of Truth 10. Departed (Instrumental) 11. Wrath Upon Ourselves 12. This Is Who We Are
Lineup
Tim Lambesis—Vocals Nick Hipa—Guitar Phil Sgrosso—Guitar/Piano Josh Gilbert—Bass/Vocals Jordan Mancino—Drums
Sunt mare fan al produselor locale.Si mai mare fan al formaţiilor de metal care cantă în limba lor maternă.Ce ziceti de putin metal alternativ Korean? And of course, nu puteau să se abtina sa nu adauge si niste elemente electro
Daca m-ati intreba care ar fi tarile in care as emigra , Finlanda cu siguranta s-ar regasi pe lista Anticipez putin Eurovision 2008 dar eu cu siguranta voi vota ca si anul trecut cu finlandezii, dar de data aceasta in loc de Lordi acestia se vor numii Teräsbetoni. Si ca sa va dati seama despre ce vorbesc va invit sa urmariti un clip nu lispit de autoironie si care trebuie privit ca atare,beneficiind si de cateva referinte culturale specifice(aici ma refer la muzica nu la etnie) cum ar fi aluzia la cunoscutul documentar « Decline of the Western civilization » .
Ultima pasiune muzicala,defapt o pasiune redescoperita este Primus ,formatie alcatuita undeva pe la mijlocul anilor 80’.Dealungul activitatii sale singurul membru ce a ramas in band,este membrul fondator Les Claypool(voce si chitara bass).Muzica lor este etichetata in toate felurile,de la funk-metal, trash-funk(datorita elementelor de funk din stilul de la bass a lui Less combinat cu rifuri si tempouri trash) la alternative rock.La un momentdat Les Calypoll insusi a descris muzica lor ca fiind “psychedelic polka” iar intr-un reportaj pe care l-am vazut acum ceva timp erau prezentati ca “the inventors of fuked up music”.In orice caz este o muzica suficient de excentrica ca sa ma tina captivat, mai ales contributia de lui Les cu pasaje de bass apetisante si versuri bizaree intr-o voce de storyteller intr-o versificatie absolut caracteristica.Un album preferat? poate Antipop,dar fiecare album are ceva nou datorita componentei formatiei in permanenta rotatie.Asa ca mai bine las clipurile sa vorbeasca,care sunt intamplator some of my favs songs.
Urechile inca imi mai tiuee,ceea ce imi sugereaza ca vremurile in care voi purta aparat auditiv se afla la orizont, dar nu despre dezagregarea senzorilor mei auditivi este vorba in acest post ci despre ultima mea experienta concertistica
Daca pentru unii sezonul de concerte de anul acesta a inceput cu cel de pe 8 ianuarie din Studio Martin unde cap de afis au fost cei de la Marduk, pentru mine mai degraba a inceput cu cel de pe 19 ianuarie(deoarece primul mentionat nu prea m-a impresionat) sustinut la Pavilionul 18 Romexpo de catre Paradise Lost ,in « deschidere » Negura Bunget.
Concertul era programat sa inceapa la 19.00,iar noi fiind niste "elevi" silitori ne-am prezentat prompt la ora convenita de organizatori.Dupa localizarea si mai prompta a facilitatilor sanitare in vederea degajarii unor beri consumate anterior, am purces spre scena pentru a reclama si apara o pozitie cat mai avansata ,dintr-un fel de egoism practicat si cu alte ocazii,adica noi sa fim printre primii ce primesc sunetul.Mission acomplished ! pozitionandu-ne cu precizia unui jucator de sah undeva intr-un imaginar rand al treilea.
Pe la 19.10 a inceput si recitalul Negura Bunget.Poate ca ati observat ghilimelele de la cuvantul deschidere.Ehhh,explicatia este urmatoarea :Negura Bunget nu mai poate fi considerata o « trupa de deschidere » in sensul traditional al cuvantului,fiindfara dar si poate una dintre cele mai de succes trupe de profil de pe teritorilul nostru care a reusit sa se afirme si pe plan international.In al doilea rand trupetii au venit cu intentia de a filma un material ce se va afla pe un viitor Dvd.Sunt convins ca a fost in numar suficient de fani Negura la concert,dar in acelasi timp a fost si un mic truc la mijloc,profitand de numarul ingrosat de participanti veniti special pentru Paradise Lost.
Eu ii mai vazusem o singura data in concert ,si asta a fost prin 2002 sau 2003 la Studiorock open air,dar pe atunci erau abia la inceputul carierei lor.Intre timp dupa cum unii bine stiu au adaugat si elementul « folkloric » in muzica lor,astfel incat la concertul de fata s-au prezentat cu intreaga panoplie de instrumente traditionale bucium, fluier,ciocanele,timbal,tobe etc.Am tot respectul pentru ce au facut si ce fac,dar muzica lor nu prea se lipseste de mine,cu toate ca din punct de vedre liric mi se pare indeajuns e interesanti.Unele mici probeleme de volum,mai ales la vocea a 2-a care demulte ori era acoperita de distors.Dar trecand peste toate acestea cei de la Negura Bunget reusesc sa creeze o atmosfera imbibata de dramatism, lucru esential pentru orice trupa de black metal recitalul lor debutand cu piesa Primul Om .Nu sunt prea familiarizat cu piesele lor,dar am retinut printre altele,Hora Soarelui, Inarborat,Vazduh,Al locului.Inceputul piesei mele preferate Norilor ,a surprins la standul de bere,damn it.In orice caz un setlist de 90 de minute care a cuprins piese de pe toate albumele lor,un fel de cronica daca vreti,unele dintre ele reorchestrate pe ici si pe colo tocmai in vederea realizarii unui Dvd Negura Bunget.Le urez succes !
Reprezentatia lor terminandu-se,staful a trecut la demontarea stage setului Negura Bunget pentru a putea instala aparatura Paradise.Asa ca profit de ocazie ca sa mai zis un cuvant doua si despre locatie.Ea in sine nu e rea,cu toate ca nu fost conceputa pentru concerte,a fost suficient de incapatoare sa retina publicul doritor si mai potrivita decat Arenele Romane unde s-a tinut penultimul concert Paradise Lost,unde o arena pe jumate umpluta nu poate decat sa iti inspire un sentiment de tristete.Acustica acceptabila,dar nu prea as putea sa spun cum s-a auzit in spate.Berea la pahar 4 lei.Well am baut pe gratis berile asa ca nu ma pot plange.Oamenii s-au prezentat si cu merch : cd-uri,tricouri,etc.caracterul expozitional al spatiului permitand o buna plasare pe lateral atata a standurilor cu bauturi si merch.De vreme ce tot incarcam bere ,vizitele la toilet au fost si ele in consecinta dese.La boys treaba se rezolva repede,in schimba la girls coada de asteptare crestea exponential de fiecare data ajungandu-se la cativa zeci de metri.La un moment dat un tip s-a pus si el la coada.Un altul l-a avertizat in romana, ca acolo e coada pt fete.Am vazut ca tipul nu reactioneaza si i-am strigat eu « This line is for girls,only ,we dont need one » la cere el perplex « come on… your shiting me »
Bun,a few beers later a inceput si concertul Paradise Lost.Piesa de deschidere a fost The Enemy,moment in care am inceput frentetic sa scandez versurile.A urmat Ash and Debris si inca un personal favorite Erased cu inca un sing along din partea mea. No Celebration,So Much Is Lost urmatoarele doua piese pana am ajuns la un all time favorite As I die.Ehhh si aici o mica nota explicativa.Am putea sa imparitim publicul Paradise lost in doua categorii,cei care prefera materialele mai vechi ,fanii old school, si cei care prefera mai degraba materialele de dupa 97’ nu de putine ori auzind comparatia cu Depeche Mode pentru aceste materiale,pe ultimele doua albume revenind la o solutie de mijloc.In orice caz As I die a fost un deliciu cu toate ca nu a fost cantata in stilul death de pe vremuri si in varianta clean vocals ce caracterizeaza muzica lor actuala. Praise Lamented, Shade,Enchantment,Requiem,Unreachableau continuat seria de sonoritati.Am Uitat sa mentionez ca de data acesta a fost prezent si lead guitaristul Grey care ultima oara nu a putut fi present din cauza unei operatii,in orce caz un tip destul de talentat dar fara prea multe faze fancy,straight to the point in stilul lor.O piesa iarasi veche a fost Gothic.Oricum se pare ca cei de la Paradise Lost vor sa se concentreze pe prezentul lor muzical si nu trecutul, la piesa Embers Fire,mentionand ca fost scrisa « when they were litlle spoted school boys ».Au mai fost si Never for the Damned, Last Time, setlistul incheindu-se cu un alt favorite Say Just Words.Nu au cantat ei True Belif,dar ,you cant have them all.
Probeleme tehnice nu au avut,poate doar putin la inceput cu vocea lui Nick Holmes care se auzea ba prea incet ba prea tare,fara un stage desing deosebit ,dar care sa permita miscarea,cu toate ca Paradise Lost nu sunt genul de formatie care sa se agite pe scena.Nici foarte multa comunicare cu publicul,indeajuns pentru a pastra sobrietatea stilului muzical.Si nu ma deranjeaza,less bullshit and more music is just fine by me.
Cu toate ca nu a fost fost neaparat cel mai bun concert la care am fost,muzica lor nu poate suferi comparatie asa ca atmosfera si ambienta degajata de concert a fost unica.Nota 10!
Pentru cei care nu au avut fost the fata ,o mica inregistrare de la concert
