marți, 29 iulie 2008

Amaseffer - Exodus: Slaves for Life

Amaseffer, este o aparitie cat se poate de originala pe scena metalului international. Trupa originara din Israel, ce combina elemente symphonice cu ritmuri si tonuri caracteristice orientului mijlociu, adaugand si ceva progressiv metal la instrumentatie, reuseste sa produca un vehicul sonic ce transporta ascultatorul intr-un loc si timp vechi de peste 2000 de ani. Exodus : Slaves for life , este prima parte dintr-o trilogie de albume menite sa transpuna povestea biblica a exodului evreiesc pe muzica.

Slaves for life incepe cu perioada de sclavie a israelitilor in Egipt, trecand prin nasterea lui Moise pana la cele 10 molime si consecintele imediate ale episodului. Pe masura ce albumul demareaza, veti putea observa ca nu este unul tipc pentru genul progressiv. Defapt are mai mult o legatura tangentiala cu acest gen, putand avea o atractie la fel de mare pentru iubitorii de world music (printre care ma numar). Piesa ce da titlul albumului iti inspira un sentiment de grandios, dimensiune epica a acestei piese fiind foarte potrivita pentru a ilustra caracterul intregului album. Nu are ritmurile de tobe dominante si directoare, des intalnite in muzica metalica, dar in schimb tonurile grele de chitara sunt utilizate aici ca personaj dramatic. Piesele sunt in general lungi, si asemenea unei carvane de camile, nu se grabesc sa te aduca la destinatie. De exemplu, Birth of Delivernace, incepe cu 3 minute de muzica orchestrala subtila, vocea perfomand maidegraba un dialog dramatic decat ca o piesa muzicala. Dupa acesta totusi lucrurile acelereaza, si piesa devine mai ritmata pentru o vreme, pana cand iarasi iese din ritm si intra intr-un moment ce aduce mai mult cu interpretarea unui text decat cantat.

Nivelul de pregatire al muzicienilor este foarte mare. Memebrii trupei stiu cum sa faca instrumentele sa vorbeasca. Solul de chitara de pe Burning Bush este un exemplu perfect la modului teatral de interpretare muzicala, de durata lunga, concentrat pe alegerea notelor potrivite si lasandu-le sa se transforme intr-un ecou in mintea ascultatatorului. Ten Plagues, spre sfarsitul albumului este poate cel mai intunecat si heavy song de pe album, si poate oferta ceea mai buna pe care o fac genului progressive.

Slaves for Life este mai mult o calatorie epica decat un album de metal. Vocile in limbile orientului(in ebraica in special), arnjamentele symphonice si imprumuturile progressive, faca ca albumul sa nu fie unul ce ce poate fi ascultat ca muzica de fundal. Pentru a-l putea aprecia la valoare lui maxima, necesita toata atentia ascultatorului. Cei care vor avea rabdarea si il vor asculta cu mintea deschisa vor fi recompensati cu cu o experinta complexa si unica.

Track Listing:
01. Sorrow
02. Slaves For Life
03. Birth Of Deliverance
04. Midian
05. Zipporah
06. Burning Bush
07. The Wooden Staff
08. Return To Egypt
09. Ten Plagues
10. Land Of The Dead

Lineup:

Erez Yohanan - Drums & Percussion
Yuval Kramer - Guitars
Hana Avramovich - Guitars
MAts LEvin - Lead Vocals

Hackneyed - Death prevails

Se pare ca m-am precipitat in legatura cu Hackneyed. Recent si-au lansat albumul lor de debut “Death Prevails” prin intermediul Nuclear Blast. Piese nr.2 de pe album Gut candy imi in combinatie cu varsta fragedea a trupetilor (cel mai tanar are 14 ani) mi-au atras antentia si entuziasmul.

Album se prezinta cu un death metal in mid-tempo, dar din pacate se vede lipsa de experienta in ceea ce priveste compozitia pieselor. Prima piesa de album nu imi spune nimic, este un intro care l-a jumatatea drumului se razgandeste si se hotareste sa devina o piesa. Gut Candy ramane ceea mai rasarita piese de pe album. Axe Splater are poate ceea mai mare vairiatie dintre piese, avand si ceva melodic in ea.

Nu ma intelegeti gresit, fiecare piesa are un riff de baza bun, dar nu e suficient. Nu sunt prea multe ruperi de ritm, iar atunci cand piese vireaza intr-o directie sau alta, momentul este previzibil astfel incat repetitivitatea si monotonia se instaleaza foarte repede. Desi productia e buna pe album, in mod deliberat au ales sa ii dea un sound ceva mai fuzzy pt chitari pt a simula un old school felling. Tobele sunt subtirele, greul fiind dus de chitari si de voce, ultimele doua instrumente fiind bine aduse in fata la mixaj

Apreciez vocea ce se potriveste foarte bine la pasul mid-tempo al pieselor, incercand cand un registru mai jos de grunts cand unul mai raspy de growls, este aproape placuta, cu toate ca avand in vedere genul abordat, alaturarea adjectivului ar putea parea ciudata. Subliniez inca odata faptul ca in general piesele au o colona vertebrala buna, sunt ritmate, dar aproape nici una nu este memorabila si sunt total lipsite de variatie.

Nu as spune ca este un efort esuat, ci unul teribil de mediocru in care se vede lipsa de experienta concertistica cat si de studio, dar o formatie care inca cred ca are potential. Sa speream ca experinta primului album si a concertelor viitoare se vor concretiza mai tarziu intr-un album mai bun.

Tracklist :

1. Unseen Enemy

2. Gut Candy

3. Ravenous

4. Axe Splatter

5. Neon Sun

6. Worlds Collide

7. Symphony Of Death

8. Bone Grinder

9. Again

Line up:

Philipp Mazal - vocals

Felix Papp - guitar

Devin Cox - guitar

Alex - Büttner - bass

Tim Cox – drums

Mai jos clipul piesei Gut Candy :


sâmbătă, 26 iulie 2008

Metallica 23 iulie


Nici nu vreau sa pretind ca pot scrie o cronica de concert pentru spectacolul ce a avut loc pe 23 iulie – Stadionul Cotroceni, intr-un stil profesionist, sobru si obiectiv. Nu neaparat ca mi-ar fi reusit acest lucru pana acum, dar acum nici macar sa mimez nu as putea, pentru ca este vorba ( din nou, vezi Kreator) de e experienta profund personala. Metallica este prima formatie pe care am ascultat-o cu adevarat, una dintre formatiile that got me trough high school, primul tricou pe care l-am cumparat vreodata a fost cu Metallica ( care a asteptat cuminte 7 ani sa vada concertul), astfel incat concertul a fost punctul culminant unei asteptari latente, o experienta aproape religioasa.

Cu acest antet in fata, pelerinajul a inceput pe la ora 4.15 cand am ajuns la Stadion in uniforma de concert: blugii negrii de roaker de liceu, rosi in diverese locuri de vreme si concerte , care acum vin pe mine ca niste haine pre-natale si tricoul Metallica din dotare. Deja se ingramdise lumea la cele doua intrari din strada Dr. Lister, dar am avut norocul sa nu stam mai mult de 40 de min ca sa intram si sa ne indreptam spre gazon B, cu dorinta de ne afla cat mai aproape de scena.

Pana sa intre The Sword pe scena la 8.10 am stat intr-o ploaie, mai mult sau mai putin ciobaneasca, ce nu a parasit resedinta stadionului pe toata durata sederii mele in asteptare si la concert. Cert este ca in cateva ore tricoul si corpul meu au absorbit suficienta apa pentru a umple o piscina gonflabila. Revenind la texani cu nume de cuter, acestia au dat drumul la un mic recital nu mai lung de 30 de min, din care la voce nu prea s-a inteles prea multe. Un brand de southern metal unde puteai auzi influnte Black Label Society si Corossion of Conformity, some nice riffs here and there dar mai mult m-am miscat ca sa ma incalzesc if anything else.

Pe la 9 si un pic am auzit intro-ul Ecstasy of Gold si mi-am dat seama ca roolercoasterul avea sa inceapa. Si a inceput exact cu ma asteptam cu Creeping Death, dar in ciudata faptului ca eram pregatit pentru ea,socul sonic a fost sufiecint pentru a-mi declansa delirul. A urmat apoi piesa ce am fredonat-o toata ziua respectiva For Whom the Bell Tolls, si desi mi s-a parut ca nu prea sa auzea chitara lui James, nu m-am deranjat acest lucru. Ride the Lighting si mai ales Harvester of Sorow pe care efectiv l-am zberiat, au fost urmatoarele doua replici la cutremur. Welcome Home (Sanitarium), o piesa emotionala, obsesiva ascultata acum cativa ani , rasuna acum pentru mine din amplificatoare, iar nu nu am avut alta solutie decat sa cant cuvintele alaturi de ei.

Scena desi mult redusa fata de planul intial, a permis miscare. In spate se afla un ecran mare ce transimtea in direct, alaturi de cele doua panouri, din stanga si dreapata scenei, imaginele filmate de cameramani. Un setup foarte interesant, si profesionist facut.

Old stuff up next: The Four Horsemen, ... And Justice for All, No Remorse, apoi Fade to Black. O sa devin redundant daca o sa spun ca iar am cantat versurile pieselor, asa ca de acum incolo sper ca va fi de la sine de inteles ca pentru restul concertului am facut backing vocals. Cu cata pofta au putut sa cante piesele si trecand prin Master of Puppets, Whiplash ajungungem la Nothing else Matters , unde de la prima strofa James a fost practic acoperit de public, lucru ce s-a repatat de la fiecare repatare de “and Nothing Else Maters”. Kirck Hammet a cantat cu patima solul piesei, si nu am de ce sa ii reprosez faptul ca nu a avut un solo proprius zis intre piese pentru, ca setlistul ingrosat de melodii vechi , contineau multe momente de virtuozitate. James si-a pastrat carisma incontestabila de frontman, cumunicand pe cat se poate cu publicul. Lars s-a descurcat bine la tobe, parca totusi ceva mai obosit. Robert, extrem de energic, demonstrandu-si calitatile de tarantula, iar momentul piruetei cu tot cu bas, m-a facut sa cas ochii si gura foarte larg. Nu existat nic un moment de flasitate sau artificial, totul fiind organic. Se vedea faptul ca in ciuda ploii care ii uda si pe ei, se simteau foarte bine, si era din ce in ce mai impresionati de public : « Mam you guys sing really good », « I cant bealive it took us 9 years to come back to this place! »

L-am auzit pe James incepandu-si reverberatia cu “I’m your dream...” si eram deja in metal nirvana. Fara dar si poate piesa mea perferata de pe The Black Album, si –au cantat-o brici. Apoi a urmat showul de pirotehnice pe One si Enter Sandman, alte doua perosnal favorites, ca si a multora dintre cei aflati prezenti.

Bis-ul a constat in Last Caress, un interludiu comic cu James, nu mai doream sa ii lasam sa plece, apoi So What si au incheiat cu piesa de rezistenta, embelematica Seek And Destroy

Sunt multe mici detalli care si-ar pierde din forta printr-o descriere. In orice caz unul dintre cele mai bune showuri ale lor din turneu de pana acum, cu multe piese vechi in special de pe Kill Em’ All, si fara nici una d epe Load, Relod sau St. Anger. Inchiderea unei cerc pentru mine, si un alt highpoint al verii.

„THANK YOU, GOOD NIGHT!”

joi, 24 iulie 2008

Artmania 19 iulie: ziua II


Nu pot sa trec la Metallica fara sa spun cateva cuvinte scurte si schioape despre ceea de-a doua zi din cadrul festivalului Artmania, gazduit din nou de catre primitorul Sibiu.

Sarind peste drumul cu trenul, si terasele pline ochi cu rockeri, gotheri si altii care mai de care ajungem in fata Pavilionului 2007. Pavilionul este o ramasita a capitalei culturale europene, fiind construit pentru diferitele activitati de gazduire ce s-au aflat in desfasuratorul de evenimente al anului clutural. Personal mi se pare o locatie mai propice pentru desfasurarea concertelor decat piata mare a Sibiilui. In primul rand ca este ferit de soare, si daca tin eu bine minte beneficiaza si de ceva aer conditionat. De vreme ce deja m-am bronzat „cu maneci” la festivalul precedent, asa ca am binevenit noul context concertistic. Berea 3 lei ( pe masura remuneratiei personale), indeajuns cat sa ma simnt bine, iar sandwiciurile iarsi faorte bune ca si la precedentul festival. Bude decente, si multe puncte de achizitionat bere: fara cozi. Locatie mai este buna, si pentru acustica ei, sau mai bien zis sunt mai obinuiti sunetistii nostri cu spatii inchise. Cei 70.000 de wati nu s-au pierdut in cort, majoritatea trupelor beneficiind de un sunet foarte bun. Sa trecem la trupe:

Nu ne-am grabit sa ajugem la prima trupa, pe numele ei de familie Nexus, care oricum nu a binevoit sa isi faca aparitia din cate am inteles. In schimb am ajuns putin dupa jumatatea recitalului celor de la Avatar. Nu mai tin minte cand a fost ultima oara cand i-am vazut in orice caz, baietii se indeletnicesc cu un death metal saltaret si suparat. Mai sa nu ii recunosc, nu datorita muzicii ci dataorita faptului ca solistul a renuntat la dreadurile sale (damn my visual memory). Sunet decent, am prins vreo 3 piese, dar nu as putea sa va spun cum se numeau.

Next up, Negura Bunget. Desi nu sunt un fan, de la concert la concert parca muzica lor incepe sa prind din ce in ce mai mult. Isi pastreaz sunetul raw black metal (dar pe care eu nu il gust), ce ii multumeste pe conservatorii genului, dar in acelasi timp adauga si elemente atmospherice cu o culoare locala. Au inceputul cu Hora Soarelui, am dat din cap pe piesa instrumentala Norilor, si au terminat cu Tesarul de lumini. Un setlist mai scurt decat sunt obisnuiti, dar programul trebuia respectat, lucuru pe care il apreciez.

A urmat Leave's Eyes, trupa lui Liv Kristine, pe care poat unii dintre voi o mai tin minte din perioada ei Theatre of Tragedy. Vocea ei nu m-a inpresionat deloc, total lispisita de orce fel de forta. Mi se va spune ca stilul ei nu se preteaza la forta. Bine, bine dar nici sa ma ia somnul. Instrumental un sunet bunicel, dar fara prea multe surprize, majoritatea pieselor fiind destul de predicitibile chiar si pentru cineva care nu este familiarizat cu muzica lor. Dealungul recitalului din cand in cand, a fost acompanaiata de sotul ei, Alex Kurll, fiind surprins sa aflu care este originar din Sibiu. Din setlistul lor parca am restinut un New Found Land,For Emilly(who the fuck is Emilly?) si piesa de inchidere Elegy. Publicul, puternic feminin, a gusutat muzica lor. Nu vreau sa spun ca nu a fost o atmosfera placuta, dar totusi mie mi s-a parut in recital destul de banal.

Dupa ei au urcat pe scena Atrocity. Spre supriza mea, aceiasi formatie, numai ca acum Alex Krull era vocea principala iar Liv Kristine facea din cand in cand backing vocals. Setlistul s-a compus in exclusivitate din coverurile ce alcatuiesc cele doua albume Werk: The Great Commandment, Smalltown Boy , Don’t You Forget about Me, People Are People, Tainted Love (aici alex a incercat sa faca rost de niste danasatoare din public, dar nu prea i-a iesit), Fade to Grey, Relax, Send Me an Angel, Rage Hard, Wild Boys, The Sun Always Shines on TV si Shout. O comunicare buna cu publocul, si sunet bun , dar sunt dezamagit ca nu au cantat nimic din creatiile propiile, mi-ar fi placut sa cant alaturi de ei Calling the rain...

Ehhh, si dupa doua trupe „gotice” au urmat un headliner power metal. Gamma Ray nu au pierdut vremea si au dar drumul la Into the Storm urmate de Heaven Can Wait, I Want Out (coverul Hellowen m-a uns la sulfetel) , New World Order, Fight(aici sitiam si eu versurile), Empress, The Silence. Kai Hansen desi deja battraior, este inca un frontman foarte bun pentry happy power metalul pe care il abordeaza ei. Publicul foarte receptiv, la muzica lor, chiar si grupul meu, care in ciuda faptului ca nu era foarte familiarizat cu muzica lor, aveam in schimb de partea noastra „cateva beri”. La Heavy Metal Universe a venit randul publicului sa-si exerseze corzile vocale, Hansen impartindu-l in trei: dreapta scenei pentru „heavy”, stanga pentru „metal” si centrul pentru „universe”, si chiar a mers. Nu am mai retinut alte piese, dar in orice caz mi-a placut mult showul lor, energic si smpatic.

Overall o zi buna pentru concerte: o ocazie sa „atarn” cu prientenii, sa beau bere si ascult muzica.

Si am incalecat pe un tren, si m-am dus sa vanez un ren...

marți, 15 iulie 2008

Rockin' Transilvania 12-13 iulie 2008



Dupa experienta Aftershock, fara nici macar o ora de somn la bord, ne-am urcat intr-un autocar si pe la ora 6.30 am plecat din Bucuresti cu directia Sibiu, unde ne astepta prima editie dintr-un festival nou nout, Rokin’ Transilvania. Festivalul a fost organizat de Casa de Cultura a municipiului Sibiu cu promisiuna aparitiei trupelor Testament, Kreator, Doro si Hellowen plus asigurarea ca sunetul va fi oferit de o echipa profesionista din Germania.

Ajunsi in Sibiu pe la 11.45 ne-am rezolvat problemele urgente: am luat bilete de intoarcere cu trenul, si am facut rost de o harta a Sibiului dupa care am purces sepre a cauta un loc de cazare, cu avertizarea ca situatia nu era prea roz, majoritatea locurilor fiind ocupate.

Ce ne-a speriat, in sensul bun al cuvantului, a fost curatenia si linistea orasului, termnenul de comparatie fiind Bucurestii. Nu are nimic din tensiuna care te apasa in capitala, nu mai mergi cu capul aplecat, si privind inainte si in jur observi frumusetea orasului. Era atat de liniste ca la inceput eu si cu Robert vorbeam in soapta pe strada! Sau poate ca in lipsa zumzaitului bucurestean aici, defapt vorbeam normal...

Dupa ce am ajuns in piata mare si am intrebat la un hostel si o pesiune de locuri, ne-am convins ca avertismentul era real. Asa ca in urma sftului pe care l-am primit de la o domnisoara de la centrul de informare de la gara, am mers la centrul de informare turistica din Piata Mare. Domnul de acolo foarte amabil, nunumai ca ne-a sugerat un hostel, dar a si sunat sa intrebe daca au 2 locuri. Spre fericirea noastra fix 2 locuri aveau ce le-am ocupat dupa ce am colindat putin orasul. Gazdele foarte primitoare si deschise, ceai si cafea la liber.

Foarte repede am facut cunostinta cu Flaviu si Cristi din Cluj, ce in foarte scurt timp au devenit tovarasii nostrii intrale metalelor la festival.

Ziua 1

Festivalul s-a tinut pe Stadionul municipal din Sibiu, care dupa toate aparentele nu prea mai este folosit pentru cinestie ce activitati posibile. In orice caz, aflat usor spre marginea orasului, este o locatie genereoasa pentru festivaluri de profil. Ajunsi pe la 4.15, nu prea era multa lume, cei putini care ajunsesera stateau in fata scenei la umbra, si dupa ce ne-am aprovizionat cu bere ne-am alaturat lor, iar la scurt timp au aparut prietenii din Cluj. Asa ca ne-am asezat frumos pe iarba, ascultand muzica blues-ul din fundal ce emana din boxe, gandindu-ma cu pohta la o vrajitoare verde.

Pe la 4.45 au urcat pe scena si prima trupa, sibienii de la Betrayer. Au dat drumul la cateva piese ce se apropiau de stilul deathcore, dar fiind cond mai mult death cand mai mult hardcore. In fata unui public firav, au cantat cu suflet si au avut parte de un sunet decent. Ritmuri sanatoase, cu un tobar influentat clar de Igor Cavalera, ultima piesa care defpat a fost un medley din mai multe piese Sepultura, confirmandu-mi suspiciunile. Mult succes in continuare baieti.

Dupa o pauza si un beer refil, au urmat pe scena Benedictum. Trupa originara din San Diego, California, imi era cunoscuta print intermediul ultimului lor album de studio, Seasons of Tragedy si ii asteptam cu interes evolutia lor, mai ales pentru ca stiam ca la voce se afla o solista, lucru destul de rar pe scena homo-erotica a heavy metalului. Si tocmai asta canta ei, fie un hevy metal cu pasaje trashy, fie un trash metal puternic melodicizat. In orice caz sunetul nu prea i-a ajutat, asa ca multi erau nedumeriti si nu stiau ce sa inteleaga din muzica lor, dar in orice caz apreciau prezenta generoasei mulatre pe scena. Dar cum spuneam, probleme de sunet, pe prima piesa chitara fiind muta, probleme totusi rezolvate cu chiu cu vai pe parcurs. Am recunoscut, din ce au cantat, Shell Shock, Bare Bones, Seasons of Tragedy si Legacy. Au incheiat reprezentatia cu un cover Accept, Balls to the Wall. Nu a fost rau dar nu am fost atata de impresionat pe cat ma asteptam sa fiu.

Another few beers later, a urmat deja binecunosuta trupa clujeana Altar. Baietii in frunte cu micutul si energicul Andy Ghost, au facut ce stiu ei mai bine, o muzica hardcore fara prea multa variatie, dar numai buna ca sa ii dezamorteasca pe cei prezenti in fata scenei. Din setlist au facut parte Prison of Death, Stop the Silence, Nascut învingator, Protest, Singur împotriva tuturor, La noi si Atitudine. Au canat bien fara mari problem de sunet, atat de bine ( sau berile deja consumate or fi fost si mai bune) incat m-am incumetat si eu la pogo, lucru pe care cred ca nu l-am mai facut de vreo 6 ani.

Inainte sa trec la principalele atractii muzicale ale serii, cateva cuvinte despre organizare si prezenta. S-a vazut clar ca este prima editie si probabil pentru multi dintre organizatori, prima experienta de acest fel. Doar 3 standuri de bere, si bauturi racoritoare, deja inainte de ultimele 2 formatii stafu-ul fiind depasit de cerere. Dar problema cea mai grava era ca existau doar 4 toalete eco, pentru toti cei 2000 si ceva de persone care au fost in prima zi, astfel incat cozile la bauturi si la buda au debit cele mai puternice locuri de socializare. Ca sa dau masura grabei in care s-a facut organizarea pentru prima zi, din ce am stat de vorba cu niste tineri de la standuri, multi dintr ei aflasera doar cu o zi inainte de festival, si in plus erau voluntari. Sa revenim totusi la muzica.

Testament sunt o trupa legendara a trash metalului american condusi de solistul Cuck Billy. Au inceput in forta cu Over the Wall, Into the Pit si Apocalyptic City publicul intrand in frenezie, subsemnatul de asemenea, lucru ce nu a trecut neobservat de Cuck Billy, vizibil impresionat de cei prezenti, care desi erau poate numai mia mult de 1500, au fost deosebit de energici, si pana la urma Cristi avea dreptate, nu conteaza daca sunt putini ci daca sunt dedicati. Au dat drumul apoi la La Practice What You Preach si New World Order, si de aici au inceput problemele de sunet, cel putin pe partea stnga aproape de scena unde ma aflam, sunetul a fost cu interuperi si de multe ori chitarile au cedat. Ii puteam vedea pe mebrii formatiei facand semne subtile sunetislor,cei stafull lor incercand sa schimbe cu disperare chitarile, in fine pacat de unele piese care meritau un sunet mai bun. A urmat Electric Crown, apoi prima piesa de promovare a recent lansatului album – More than Meets the Eye. Pe piesa Low m-am enervat din cauza siunetului si am fost sa fac rost de alta bere, intorcandu-ma la moment de relaxare cu Trail of tears. Am mai retinut Souls of Black ce a sunat brutal la bass, urmate de The Preacher, D.N.R. (Do Not Resuscitate), piesa pe care am rupt ceafa, Three Days si Alone in the Dark . Sunetul in cele din urma solutionat showul s-a incheiat cu Disciples of the Watch.

A urmat apoi ceea ce asteptasem toata ziua, zeii trash metalului geramn, Kreator. Am avut inspiratia sa propun sa ne mutam in partea drepata a scenei pentru a evita mosh pit-ul, si a fost se pare o decizie inspirata pentru ca undeva in timpul concertului se pare ca boxele din partea stanga au cedat partial. Un stageset interesant, cu tobeele tronand undeva sus, iar in fundal proectii cu imagini din trecutul formatiei s.a.m.d.

Nici nu mi-am dat bine seama ca au inceput cu Violent Revolution, imi venea sa plang de fericire, dar nu ar fi foat prea metal din partea mea, asa cam optat pentru headbaging in schimb. Mille Petroza, este un izvor nesecat de energie, si un manipulator excelent al publicului. „Hello people from ZIBIU”! fiecare pauza avand cate un moment in care comunica cu pblicul. A urmat Enemy of Good, Riot of Viloence. Deja mi s-a rupt filmul pe Phobia , nu mai aveam ce se la cer, asta pana m-au surprins cu People of the lie!!!. Deja mi se amesteca in minte amintirile, nu mai eram treaz, ma imbataseam cu muzica lor(si cetva beri in plus). Imposible Brutalitity, a sunat iarasi foarte bine cat si Tormentor. Cand Mile a intreba : „People of Zibiu are you ready to kill?” , raspunsul a venit asurzitor "Yeahhhhhh!!!!" „ Are you ready to kill eachother?” respuns din nou afirmativ „ Pleasure.. to... Killlll!”, Dementa! Nu mai spun ca se pare ca stilul nostru caractersic, ca sa nu spun total haotic de moshing, l-a impresionant, „I want to see a fuking mosh pit romanian style” si „Destroy this fuking place”. Cei aproape 2000 de metalisti au facut tot posibilul, iar daca ar fi fost stadionul plin, cred ca i s-ar fi indeplinit dorinta. Extreme Agresion a facut parte din playlist, cat si absolut savurosul Betrayer . Supriza a fost Europe after de Rain, am fost total nepregatit pentru ea, dar binevenita in setlist din punctul meu de vedere.

Au avut si bis, unde au cantat Flag of Hate, si nu stiu ce as putea sa adaug, pentru ca orice piesa ar fi cantat din discografia lor, m-ar fi multmit. Nu prea am resursele sa va pot descrie concertul Kreator la adevarata sa, pentru ca toata experienta este una profund personala, ce va ramane cu mine foarte mult timp. In orice caz, un concert impecabil fara probleme(pe partea drepata cel putin), si cu un Kreator in plina forma.

Ziua 2

A doua zi nu ne-am grabit sa fim pioneri si sa ajungem primii la stadion, asa ca prezenta noastra s-a facut simntita undeva pe la 5.15. Recitalul celor de la Eyeseered, trupa din Medias, nu l-am prins, deci nu pot oferi o relatare, momentul sosirii nostre surprinzand evolutia celor de la Abigail. Acestia au cantat maxim 30 de minute, si aproape ca nu i-am recunoscut fara solista lor, sunand mai mult a death cu ceva faze doom decat gothicul pe care l-am auzit la concertul Katatonia.

Am observat cu placere ca numarul budelor eco a crescut de la patru la numarul de 6, dar ma deplans noua situatie pentru participantii noi venitit, care au ratat ocazia de a lega noi prietenii la cozile kilometrice de la cele 4 bude din prima zi. Aduag aici si faptul ca am gustat un hotdog si un sandwich servite la standuri, si nu afost rele, ma ales ca berile se simteau singurele. Oricum oboseala, cel putin in prima parte a zilei s-a simntit pentru mine, astfel in cat nu de putine ori ma-m intins pe iarba si am mai inchis un ochi cand altul.

Au urmat trupa L.O.S.T. cu a lor piesa Becoming a Lie. Rstul pieselor nu le-am retinut numele, dar ce pot sa va spun este ca baietii canta detah melodic romanesc (daca suedezilor il au pe al lor de ce sa nu ul avem si noi pe al nostru). Mici problema tehnica dar bietii au introdus si au comunicat cu publicul plin de umor.

„Baaaaa...noi am ajuns sa vedem Thunderstorm odata la doua zile?”, exclama Robert. Dap, ne-am reintalnit cu bucurestenii si aici, eu cred ca ne urmaresc, stalker style. Au avut un sunet mai bun ca la Aftersock , dar din cauza programului ce a fost respectat cu strictete de organizatori, nu apucat sa cante prea mult, Avertizare, Cer in flacari si Ultimul drum, si pe aici tie drumul.

Apoi ne-am confruntat cu o supriza placuta pentru mine, anume trupa germana Axxis. Nu mai ascultasem decat un album din 98’ care nu prea imi atrasese atentia, dar aici au sunat excelent, heavy metal melodios, cu un solist absolut charismatic si energic. Am retinut un Dawn of Destiny si un Living in a World. Publicul a fost prins foarte repede de riffurile catchy ale germanilor. Highlight-ul a fost, momentul cand Bernie, solistul si sulfletul formatiei, a citit mai multe fraze in roamana, lucru ce ia-a iesit foarte bine as adauga, provacand niste momente absolut comice, la care am ras aproape cu lacrimi. That’s what i call enterteiment. Daca mai vin prin Romania, sunt sigur ca ma voi duce sa ii revad.

Ehhh si am ajuns si la Doro, supranumita regina heavy-metalului. La cei 44 de ani ai sai, blonda are o voce remarcabila, si alaturi de trupa ei, are un sound foarte bun. Intre un dat din „pleata" si o bere am putut asculta Earthshaker Rock, I Rule the Ruins, You’re My Family, True as Steel, Fur Immer. Au cantat si un cover dupa Breaking the Law, amintind-si melancolic de turneul cu Judas Priest din anii 80’. Pe All We Are, publicul a explodat si a cantat refrenul alaturi de ea si fara ea. Din nou, cu toata sinceritatea Doro a fost vizibil impresionata de cei maxim 1000 adunati, care totusi pe referen aproape ca reuseau sa acopere instrumentele. Putini dar buni, confirmand profetia lui Cristi.

Si am ajuns si la headlinerii serii, alti germani, de data asta purtand numele de Hellowen. Uns stage set foarte misto ornamentat, si inca de la inceput am remarcat drumsetul monstruos. Dupa ce publicul a cantat „Happy happy Helloween, Helloween, Helloween, happy happy Helloween” pentru a-i invoca, acestia si-au facut aparitia si-au dat drumul la spectacol cu piesa Halloween. Apoi au urmat piese cunoscute una si una Sole Suvirvor, As Long as I Fall, Eagle Fly Free , A Tale that Wasn’t Right. The Bells of the Seven Hells a fost precedata de un solo de tobe absolute monstrous, pe masura tobosarului si impresionantului drumset. Dr. Stein si Perfect Gentelmen, pe ultima publicul fiind invitat sa cante, alaturi de formatie, schimband chiar refrenul special pentru noi. I Can si mai ales If I could Fly, au sunat absoult demential. Power si Keeper of the Seven Keys au incheiat teporar seara, pana cand au revnit pentru un bis sin e-au terminat cu Future World si I Want Out, cantata alaturi de public.

Si cam asta a fost. O experienta, foarte interesanta, cu un moment absolut emotional pt mine la Kreator, cu cozi la buda, cu sunet ba cand foarte bun, ba foarte prost, un festival pe care poate il mai vizitez si la anul.

B"estfest Aftershock 11 iulie 2008


Pe data de 11 iulie, dupa o pauza de 5 zile, s-a desfasurat ultima zi din B’ESTFEST 2008 sub denumirea de Aftershock. Anul acesta nu am mai repetat experienta voluntariatului, dar i-am privit cu compasiune pe cei care lucrau la Best, faptul ca oferta de anul acesta a cuprins o zi specializata contribuind la fericita decizie de a fi doar un umil platitor de bilet.

Cu toate eforturile depuse, nu am reusit sa prind prima trupa, Wisdom. O trupa din Ungaria, dar despre care nu stiu mai nimic, asa ca nu pot sa compar o parere personala cu relatarile despre prestatia lor slaba pe care le am auzit de la diversi. Ajuns pe la 5 si ceva, cumva in spatele scenei, imediat mi-am dat seama ca pe aceasta evolua Thunderstorm. Banuiam, ca nu o sa se auda bine trupa pentru ca tobele deja imi sunau ca niste galeti si nu altceva, din spate. Am lasat masina pe langa complex si am plecat in cautarea intrarii.

Pana sa ajungem in incinta, ei deja terminasera cu piesa Cerul in flacari. Caldura mare si pozitia lor in program le-a adus bucurestenilor de la Thunderstorm in jur de 300 de oameni, destul de energici avand in vedere conditiile atmosferice. Am mai prins cam doua, trei piese, printre care Un Ultim Drum si un cover AC/DC dupa Highway to hell, pe care l-au masacrat. Nu mi-a parut deloc rau ca nu am prins recitalul cap coada, deoarece nu au avut un sunet tocmai bun, chitarile nu prea s-au auzit, lucru ce i-a dezavantajat, avand in vedere ca multe din pasajele lor imprumta puternic de la Iron Maiden, toata melodicitatea acestei influente, pierdandu-se in bubuitul groslan al „galetilor” in care batea tobosarul si sunetul basistului care de fiecare data are impresia ca el canta defapt in Iron Maiden.

In pauza, am ingrosat randurile celor care se stransera sub cort la umbra pentru mancarica si racoritoare. Am ras si am injurat jetoanele, mi-am amintit de berile la pahar de 0.33, denumite de mine cu afectiune, anul trecut, „the worlds smallest beer”. Am baut cola si ne-am copilarit mancand popcorn.

M-a bucurat faptul ca nu au fost intarzieri cu programul, formatiile intrand pe scena atunci cand trebuia sa intre, asa ca pe la 18.45 Ross de Boss si-am facut aparitia pe scena. Ross este co-fondator si fost chitarist Manowar. Trupa si muzica cu care s-a prezentat la festival nu fiind foarte diferita ca prestatie muzicala de Manowar, pana si basistul semana foarte mult la stilul de cantat cu Joey DeMaio. Solistul, mititel cum era el, avea o voce puternica si numai buna pentru power metal batranesc. Energic, urcandu-se pe monitoare si gesticuland, se putea vedea clar ca s-a scolit la „The Bruce Dikinson School of Rock Theatrics”. Pe langa compozitii proprii au cantat si piese din perioada in care Ross a activat la Manowar, Thor the Powerhead, Gloves of Metal, Hail and Kill si Fighting the World. Un sunet decent, nu iesit din comun, cu o prestatie curata din parte ansambului vocal/instrumental Ross the Boss.

A urmat o formatie care doream sa o vad de foarte mult timp, si aici trebuie sa recunosc cu toata sinceritatea ca sunt un mai mare fan Primal Fear decat Judas Priest, asa ca am patruns si mai puternic printre randuri spre centru dreapta pentru o priveliste cat mai buna. Au inceput asa cum ma asteptam cu piesa de deschidere de pe New Religion, Sing of Fear. Nu am inteles de ce Klaus Sperling nu a cantat pasajul introductiv de tobe si a preferat o inregistrare, pt ca este unul facut special pentru a crea atmosfera, pentru ca apoi sa fi lovit locmativa muzicala Primal Fear. Ralf Scheepers, este personificarea a tot ce inseamna heavy-metal, cu o statura si o constitutie impresionanata, are una dintre cele mai bune voci din gen din punctul meu de vedere. Fara sa foloseasca vreun efect deosebit pe microfon Ralfph ne-a aratat cate note exista pe portativa, pastrand registrul superior, jucandu-se cu octavele printre rifurile generoase ale colegilor de formatie. Pacat ca au fost probleme de sunet la prima piesa, care au tot reaparut dealungul reprezentatiei. Au cantat printre altele Batallions of Hate, Seven Seals, Nuclear Fire, Final Embrace. Pe Fighting the Darkness si pe Face the Emptiness, mi-am testat vocea si am inceput aproape de unul singur un nice sing along cu formatia. M-am amuzat pentru ca intamplarea a facut ca am nimerit probabil langa singura persoana care era mai mare fan decat mine. Stia absolut toate versurile de la Primal Fear, asa ca daca la vreo piesa aveam vreo indoiala nu trebuia decat sa trag cu urechea. Am avut parte si de un duel intre cei doi chitaristi pe care l-am apreciat pret de cateva minute bune, pacat totusi ca sunetul nici de aceasta data nu a tinut cu ei. Ralph a perforat atmosfera cu vocea sa si a comunicat puternic cu publicul, raspunsul din partea celor 7000-8000 de oameni prezenti find pozitiv. Nu a lipsit Metal Lives Forever din setlist, dar in schimb a lipsit bis-ul. Rezumand mica mea adulatie pentru acesta formatie, pot sa trec deja acesta prestatie ca una dintre punctele maxime ale experientei mele concertistice din acest an, but’s that’s he fanboy within me talking.

Am parsit proximitatea scenei pentru a ne racorii. Dupa cateva telefoane si nervi in legatura cu plecarea din dimineata urmatoare spre Sibiu, ne-am indreptat spre scena, dar de data asta nu ne-am mai apropiat asa de mult, pastrand o distanta apreciabila, suficienta pentru mine pentru a vedea ce se intampla pe scena, dar necesitand din cand in cand si ajutorul ecranelor, si bine am facut, o sa va spun si de ce putin mai incolo.

Cum speram ca o sa se intample, Judas Priest a venit cu stagesetul de turneu, reprezentand conceptul ultimului album, Nostradamus, o aranjare generoasa a scenei care permitea o mare libertate de miscare. Dupa un intro-ul Dawn of Creation au dat drumul la prima piesa, The Propechy, ce are un refren absolut contagios, si desi nu suna cine stie ce pe album, live suna excelent. Rob Halford a rasarit undeva in stanga sus, intr-un cloak argintu sprijinindu-se intr-un „toiag”, jucand rolul profetului. Aici vroiam sa ajung, Judas sunt intr-un turneu de promovare al ultimului album, trebuie mentionat, unul conceptul, si eram foarte curios sa vad cum imbina minimul de piese de pe ultiumul album ce se canta in mod normal intr-un turneu de promovare. Rob Halford este cel insarcinat cu transmiterea conceptului ultimului album, jucand rolul unui batran profet, rol pe care il indeplineste foarte bine. Infara de „Prophecy” de pe ultimul album, au mai cantat doar Death din cate tin minte, o piesa care live suna, din nou, bestial. Va puteti imagina Judas Priest cantand doom metal? Tocmai acolo se incadreaza piesa, folosind stage-ul pt a disparea si reaparea de niciunde pe un tron.

De vreme ce au cant doar 2 piese propriuzise de pe ultimul album, nu pot sa spun ca exista un echilibru intre conceptul cu care s-au prezentat la concert si piesele mai vechi, dar totusi acest amestec functioneaza, si chiar foarte bine din punctul meu de vedere oferind mult mai multa variatie in cadrul spectacolului.

Spuneam ca am facut foarte bine ca am ramas mai in spate. Sacrificad o parte din priveliste, am avut parte de un sunet foarte bun aproape impecabil, pe masura celor de la Judas Priest. Desi cu cat te indeparteai de scena publicul era mai pasiv, si mai pestrit, sunetul era si mai bun.

Au cant piese binecunoscute din discografia lor: Breaking the Law, Painkiller, Sinner, Electric Eye, Hammer and Anvil sau Hell Bent for Leather. La acesta din urma Halford a aprut pe scene pe un Harley. Nu stiu daca avea microfon montat pe motor sau doar cel din mana lui Halfrod, dar numai imaginati-va turatia motrului amplificata de boxele de la concert, o adevarta arta poetica a heavy-metalului. Downing si Tipton au fost intr-o forma de zile mari executand solourile impecabil. Rob Halford a fost un dirjor metalic, publicul raspunsand la toate impulsurile date de acestea, si este inaltator sa asculti 10.000 de piepturi cantand la unison.

In concluzie, o zi de festival, desi obositoare in conditiile date, reusita, cu un Primal Fear ce au fericit fanboy-ul din mine, si cu un Judas Priest ce si-au aparat si pastrat titlul de « Metal Gods ».